Trenul 25 Trădarea

“Dacă aș vedea că te îneci nu ți-aș întinde mâna, m-aș uita la tine de pe margine și aș râde gândind “ce fraiera”.
”Nu suntem decât niște tipe de pe net.”
Cuvintele rămăseseră tatuate în memorie și după luni de zile le simțeam, încă. Rămăsese o cicatrice sensibilă la schimbări de dispoziție sau de anotimp, dar acum le puteam rosti cu voce tare fără să-mi mai ridice pulsul. Am vrut să le țin minte, să le asimilez, să le preschimb, să le transform, să le golesc de sensul inițial ca să le pot reproduce fără emoție și să le dau altă valoare, una de avertizare, să nu uit cât de ușor se poate pierde totul într-o secundă sau într-o seară în care părea că nu se întâmplă nimic neobișnuit.

Facebook-ul închisese cercuri, începute și terminate în căsuțe de mesagerie. Rece, impersonal, cu tonuri și nuanțe date doar virgule și emoticoane, cu ani închiși și dispăruți între punctulețe și paranteze. Laș, cu ecranul monitorului folosit ca o protecție împotriva emoțiilor, cu figuri imbecile trimise din taste, fără privit în ochi și indiferent ca orice rețea de inteligență artificială. Excluzând tot ceea ce fusese real ca și când n-aș fi existat sau n-ar fi existat vreo secundă de real. Revelația înșelătoriei și a minciunilor aruncate în față luni la rând se prelingea ca un scuipat monstruos, bălos și lipicios din creștetul capului în jos, o murdărie vâscoasă pe care o simțeam fizic, pe piele și care nu se curăța sub jetul reglat la maxim, îndelung, al dușurilor repetate. Greața și senzația de murdărie m-au însoțit multe zile după aceea. Când am apăsat butonul de block a fost ca și când aș fi trântit o piatră grea peste un mormânt în care îngropam totul, timp, senzații, mii de mesaje, trecut, dragostea, prietenia. O întreagă bucată de viață pecetluită cu câteva cuvinte grele și redusă la un târg mărunt. Mesajul obișnuit al fb-ului părea trimis ca o ironică încheiere “Ne pare rău că ați trecut prin asta”. Compasiunea virtuală a rețelei mi-a provocat un râs isteric fiindcă, iată, robotul de serviciu devenise mai cald și mai uman decât oamenii care se foloseau de el.

Vestea venise fără nici un fel de avertizare. Ca un pumn în plex, fără veste, fără nici o bănuiala, fără nici o intuiție, într-o seară banală de discuții pe fb, continuată în privat și ca la orice lovitură neașteptată, bine țintita, am căzut la pământ. Surpriza, stupoarea, șocul, cruzimea de a apăsa pe fiecare dintre punctele vulnerabile atât de bine cunoscute, răutatea grea dintre rânduri m-au lăsat fără aer. La scurt timp după aceea m-au lovit încă o data minciuna, ipocrizia, indiferența și aroganța studiată. Și nepăsarea, mai grea decât toate celelalte. În primul moment n-am fost în stare să realizez exact ce s-a întâmplat. am încercat să minimalizez situația și efectul. În copilărie, eram pe bicicletă si am fost lovită de o mașină, îmi aduc aminte ca s-a întâmplat la fel, m-am ridicat de pe șosea fără să simt nimic, abia după minute întregi am perceput durerea umărului stâng, rupt în contactul dur cu asfaltul. Acum, a trecut aproape o zi în care năucita, n-am avut nici un fel de reacție. Apoi m-am frânt, am simțit loviturile în plin. Primul atac de panică a fost atât de violent încât m-am temut de un infarct. Apoi, zile întregi m-am chinuit să-mi recapăt respirația și ritmul normal al inimii. În lipsa oxigenului, însă, urcau prin carotide furia și ura intoxicând orice urmă de rațiune. Nu mai respiram, nu mai dormeam, nu mai aveam liniște, nu mai aveam nimic, eram prinsă într-un gând ca într-un labirint, fără să găsesc ieșirea din el. Câteva zile am luptat cu tot ce aveam, cu tot ce știam ca să-mi regăsesc echilibrul și să-mi aduc reacțiile la o măsură rezonabilă. Nu-mi ieșea deloc, scăpasem orice control. În schimb creștea în mine dorința de animal rănit, să lovesc, să mușc, să urlu, să rănesc la rândul meu. Nu făcusem nimic, nimic să merit asta, nu puteam să accept ca am dispărut pe neașteptate, ca o poză căreia îi dai delete fiindcă îți ocupă spațiul și memoria, cinic, fără nici o trăire, fără nici un regret, cu niște explicații trase de păr când, de fapt, singură mea vina era aceea de fi existat peisaj. In lumea mea oamenii nu sunt saci cu gunoi pe care arunci la ghena atunci când nu mai ai nevoie de ei.  Sentimentul greu al nedreptății îmi întuneca orice lumina.
Ella, căreia îi arătasem discuțiile, reacționase direct, revoltată
– Dumnezeule, fată! Hater să fi fost și nu-ți vorbea așa. Oribil. Iar conversația cealaltă e ca o vizită oficială la un ghișeu de reclamații, din ăla cu gemuleț jos, la care te apleci ca să depui cererea. Ați fost informat, vi s-au adus la cunoștință niște chestii, reclamații ulterioare nu primim, va mulțumim că ați trecut pe la noi. Brrrr… Cyborg, frate. Incredibil.
Dintre toate întâmplările pe care le trăiești într-o viață de om, trădarea e una dintre cele care îți omoară sufletul și încrederea, fiindcă vine întotdeauna de la oameni apropiați și conține totul: minciuna, perfidia, disprețul, cinismul indiferenței și al nepăsării. Negarea condiției tale de om. Îți îngheață sângele, căldura și te obligă să umbli cu fereală pe lângă ziduri înalte de apărare, pe care vrei să le ridici imediat, cât mai grabnic, cât mai sus. Dar eu n-aveam schițe, pierdusem reperele, mă rătăcisem complet, mă afundam din ce în ce mai tare și nu mai aveam putere. Luptam cu mine ca un orb dezorientat care da din mâini fără să nimerească vreo țintă. Și fără să fie sigur unde pune piciorul.

Mara era tot un om de pe fb. Discutasem de câteva ori pe privat, nimic esențial, generalități care lămureau niște atitudini exprimate prin posturi, nu eram foarte apropiate, ne întâlneam mai mult în commenturi pe la alții. O inteligență de bisturiu și o capacitate de reacție la fel de tăioasă mă făceau să fiu mai atentă decât de obicei la interacțiunea cu ea. Terapeut cu vocație, din două posturi și trei commenturi, Mara “ mă vazuse” și-a dat seama ce se întâmplă și a hotărât să nu treacă pe lângă. M-a abordat direct. Să investesc încredere într-o relație online după ce o alta mă trântise de mi-au sărit fulgii a fost probabil cea mai nebună și necugetată acțiune dintre toate. Și cu toate astea n-am ezitat nici o secundă, m-am dus pe firul întins al simțirii și al adevărului fiindcă nu-mi rămăsese nimic altceva. Chiar și acum, după mult timp, mă apropii de săptămânile acelea cu grijă fiindcă intensitatea cu care am trăit atunci totul risca să se termine cu un scurtcircuit. Atacurile de panică se succedau fără să le mai pot stăpâni. De două zile mi se insinuase în nări un miros odios, de carne arsă și stricată, de fum puturos pe care îl simțeam fără încetare, greața nu m-a părăsit zile întregi în timp ce durerile de cap deveneau tot mai atroce. Cele câteva zile libere pe care le-am luat, precaută, când am simțit ca povestea mă depășește, trecuseră fără să amelioreze vreun simptom, mi-am zis că mă duc la lucru, mi-era totuna. N-a fost o decizie bună, în cele din urmă, oboseala, nesomnul atator nopti, descărcarea intensă de adrenalină și  efortul de a functiona la parametri normali și-au spus cuvântul, n-am mai rezistat și mi-am pierdut cunoștința pe unul dintre coridoarele spitalului. Mara știa ca nu mi-e bine, vorbisem de dimineață, eram în punctul în care revolta și frustrarea izbucniseră cu forță distrugătoare. Inspirată, fiindcă n-aș fi fost în stare să văd sau să citesc, îmi trimisese mesaje audio pe telefon și după un timp, în așteptarea rezultatului de la tomograf. le-am ascultat.

” Vreau să te rog să fii atentă, foarte atentă, în momentul ăsta ești în punctul acela de nebunie în care orice e posibil, în care ai fi în stare să faci rău cuiva sau să îți faci rău ție. Îți văd suferința și văd că te afunzi în ea tot mai tare. Alunecarea aceea pe care o simți e reală, te simt cum te duci în prăpastie și simt cum nu-ți mai pasă. Trebuie să fii conștientă de ceea ce se întâmplă și trebuie neapărat să ieși de acolo. Uite, chiar dacă nu sunt lângă ține îți întind o mână,trebuie să o iei și trebuie să faci un efort. Știu că e al dracului de greu dar te rog, încearcă să o prinzi și să te ajuți.”
Eram golită de gânduri, golită de putere, amorțită ca după o anestezie, dar vocea Marei ajunsese la până la mine, am ascultat o dată și încă o dată și brusc am realizat cu groază că da, avea dreptate, acolo eram. Când medicul s-a întors cu rezultatele l-am rugat să mă lase să plec, să-mi dea o rețetă sau ceva și i-am promis ca am să continui la medicul de familie. Știam că n-avea cum să se rezolve cu medicamente și nu mai aveam nevoie de alte investigații ca să realizez dimensiunea râului pe care singură mi-l făceam.

Am pornit să caut ieșirea.  Eram  amețită și mergeam sprijinindu-mă de pereți.  După orele petrecute la urgență, calmante și ce-mi mai dăduseră pe acolo nu vedeam foarte clar, nu mai recunoșteam locul  și mă  orientam chiar mai prost decât de obicei.  Iesirea pe care am găsit-o în final dădea în parcarea imensă a spitalului.  Era spre seară,  ninsese slab, era frig, umed și întuneric.  Locul, deși luminat,  era pustiu, la ora aceea  nu se vedea nici un om, erau doar câteva mașini parcate. N-am văzut și n-am simțit bordura, m-am împiedicat și am căzut în genunchi  fără să-mi  dau seama și am rămas acolo minute în șir, pe cimentul ud, fără voința de a mă ridica, ignorând durerea ascuțită din rotula dreaptă, atentă doar la izvorul de durere din mine.  Am plâns acolo, căzută și singură, dar n-a mai fost furie și nici  revolta,  doar o imensă  jale ca plânsul fără speranța la o înmormântare. De acolo m-am ridicat greu, anevoie și cu pasi înceti și șovaielnici  am luat-o în sus, spre limpezire și înapoi, spre viață.

Mara îmi întinsese mâna și s-a ținut de cuvânt.

Foto Bucu, album Schite&Umbre