Cumva, știu întotdeauna când povestea se termină prost, dar atunci n-am putut face nimic pentru a schimba ceva sau a-i opri mersul, la fel cum nu pot face nimic să opresc trenul asta din goana pe șine. În compartiment văzusem la un moment dat semnalul de alarmă, am tras de mâner, firul roșu s-a rupt rupt dar nu s-a întâmplat nimic. N-am înțeles de ce nu funcționa. La fel, toate reflexele mele de apărare dispăreau în prezența lui Răzvan. Roata norocului, caruselul care-și pornise goana în urmă cu cinci ani era în plină viteză iar de acolo, de sus, totul părea mic și fără însemnătate, era atât de tentantă senzația de plin amestecată cu pericol încât nu mai conta nimic altceva. Și cu toate că ar fi trebuit să văd golul care se căsca sub mine, am ales să închid ochii, sperând că pot să mă țin bine de scaun sau că o să dispară. Am greșit.
N-am făcut niciodată terapie. Pentru mine terapia însemna un semn de slăbiciune, o fisură în carcasa de rezistență cu care eram blindată, o lipsă de fermitate nepermisă unui om puternic, așa cum am fost mereu privită și așa cum eu însămi credeam despre mine. Oameni asazis moderni , ne mișcăm rapid, luăm decizii peste noapte, n-avem timp de repaos, evităm să ne uităm adânc în noi, n-avem timp să cercetăm cauze sau greșeli, ba nu, noi nu greșim, de obicei sunt de vina alții. Ne privim în oglindă numai dimineața, în timp în ce ne spălam pe dinți. Dar oglinda îți arată doar ceea ce vrei să vezi.
Am aflat că eram într-o relație toxică, chiar dacă mie îmi plăcea să-i dau o denumire misterioasă, să-i spun karmică sau de destin, ca în articolele din revista Femeia. Cauzele pentru care am rămas, deși era evident că ar fi trebuit să se încheie, le-am bifat unul câte unul și treptat, am început să-mi înțeleg motivele, să mă împac cu mine și cu felul meu de a fi. Și da,am acceptat că iubirea poate fi un drum greșit, să infecteze, să dea dependența, cu atât mai mult cu cât îmi schimbase definitiv traiectoria. În plus, într-o relație toxică, dai tot ce ești și tot ce e în tine. Dai dependenței ce-i al dependenței și visului puterea coșmarului. Iubirea toxică intră greu în definiții, e densă, pătrunde adânc pană în înstinctul de supraviețuire și otrăveste fiecare celulă pană ajungi să îți iubești nefericirea și să te hrănești din ea. Toate relațiile toxice sunt cu flacăra mare și cu turație maximă, consumă tot arsenalul de afecte, limitele sunt incălcate, principiile sunt o joacă, dispar țipare și credințe, apar dureri cu nume nou. Și, negreșit, transformă și preschimbă fiindcă ajungi să te cunoști cu tot ce ești și mai ales, cu tot ce n-ai crezut că ești.
Pe mine m-a golit de resurse și m-a obligat să găsesc altele, pe care nu știam că le am. În suedeză se numește sanering, a face curățenie după un incendiu e muncă cea mai migăloasă și mai extenuanta pe care am cunoscut-o vreodată. Cel mai greu a fost să accept ca alegerile, punct cu punct, îmi aparțineau. N-am revelații, n-am devenit mai înțeleaptă sau mai potolită și nu m-am integrat în absolut, dar când am început să înțeleg cauze și efecte mi-am recăpătat bucuria de a fi, aceea simplă, de a mușca dintr-un măr și a mă bucura din plin de gustul lui. Dificilă va rămâne împărțeala corectă, balanța mea e mai complicată, are trei brațe: lasă hazardului ce e al hazardului, ceea ce e vina ta, asumă-ți și încearcă să repari, vina altora las-o lor, să o poarte ei. Nu mi-am pierdut încrederea în oameni, online sau real nu-i nici o diferență, dar am învățat să îmi fac alegerile după bătăile inimii. Inima nu greșește niciodată.
Și dintr-o data, compartimentul de tren a devenit familiar, comod și cald. Eram acolo eu, cu trecutul, cu spaimele, cu dorințele și cu speranțele mele. N-am nevoie de nimeni ca să-mi confirme amintirile. Faptul că eram deconectată de la orice sursă de informație și de la tot ceea ce însemna legătura cu alții nu mă mai speria. Eram la loc uscat, aveam un rucsac cu două schimburi, o sticlă cu apă și mintea limpede. Știam ca afară sunt oameni dragi care mă iubesc pentru ceea ce sunt și care își fac griji pentru mine. Iar asta era suficient sa-mi dea putere.
Voi mai greși? Mai mult ca sigur. Sunt suma greșelilor și a deciziilor mele, bune sau rele și fiecare întâmplare prin care am trecut m-a făcut să fiu ceea ce sunt. Am aflat ca răul există, știam, dar uitasem că are multe forme, că iadul există, e în noi și n-am dreptul să fac abstracție de el, cel mult să-mi dau seama cât și până unde pot să mă apropii. Nu pot schimba nimic din ce a fost, de ce aș face-o, am salvat din incendiu multe lucruri frumoase, sunt fapte și întâmplări care m-au dus pe căi nebănuite, până și trenul asta face parte din ele, drumul o avea și el vreun rost, deși nu sunt în stare încă să-l pricep. Încet și cu răbdare am să găsesc întâmplărilor locul potrivit și într-o zi am să le uit acolo, aranjate în cutii la fel ca pantofii roșii care mi-au fost atât de dragi atunci când i-am văzut, unii pe care am încercat să-i port dar nu s-au potrivit, mă apăsau pe bătătura degetului mic de la piciorul stâng, mă strângeau și nu erau comozi, dar nu m-am îndurat să îi arunc pentru că unele lucruri pur și simplu nu pot fi aruncate. Controlorul avea dreptate, din nou. Nu va fi nici iertare, nici întoarcere, nici vină, nici pedeapsă. Nimic, doar un depozit în care sunt liberă să cotrobăi din când în când și ar fi sănătos să fie un pic de ordine acolo, ca să-mi fie mai ușor.
M-am întins pe banchetă liniștită. să-l ia naiba de tren, va opri el undeva, perpetuum mobile nu s-a inventat încă și se va termina benzina, motorina sau linia de curent. N-aveam internet, deci nu puteam cauta pe Google să văd cu ce e alimentat trenul asta suedez. Dar teama îmi dispăruse, puteam să dorm până la răsărit sau până când voi ajunge …undeva. Trenul merge înainte, zgomotul roților pe șine, monoton, devenise cumva parte din mine și erau tare binevenite un strop de liniște și de odihnă.
Înainte să adorm mi-au venit în minte cuvintele proiectate pe podeaua unui muzeu din Stockholm, vizitat cu puțin timp în urmă.
When I grow up, I wanna be me. Sau era un meme de pe fb?
Foto credit Lia Stoica
My Cookies 