Trenul 24 Momentul perfect

20140913_150659

Stăteam întinsă pe banchetă, cu brațul sub cap, privind tavanul compartimentului, relaxată atât cât se putea în condițiile de față. Mi-am făcut destule reproșuri. Unul dintre cele care m-au apăsat cel mai tare a fost faptul că emigrarea venise în urma unui moment impulsiv, negândit prea bine, fără vreun plan bine stabilit. Bine, planul era fericirea, fără o imagine prea clară despre ceea ce ar însemna si fara detalii precise dar cred că ăsta e planul universal al oricui chiar dacă pentru fiecare înseamnă altceva. Poate că Răzvan avea dreptate, planurile trebuie pregătite minuțios ca să obții rezultatele pe care le aștepți. Mă dusese la disperare cu obsesia lui pentru amănunte până când am devenit și eu un amănunt. Unul care nu mai conta sau pe care l-a scăpat din vedere,  acum nu mai avea vreo importantă
Nu știu dacă amănuntele sunt cele care contează neapărat în logica unui drum sau al unei situații. În fapt, planul meu a fost mereu că nu aveam nici un plan și am rămas o credincioasă a hazardului cu deviza “Dumnezeu râde cel mai bine când omul își face planuri”. O schiță e suficientă, am zis și câteva repere bine bătute în cuie, reprezentate de câteva principii de bază, demodate zic unii dar de neclintit pentru mine, încredere,  demnitate și adevăr, în rest, am lăsat intrare liberă întâmplărilor și persoanelor care apar în drum și împlinirii curiozităților de tipul “sa vedem ce apare după colt”. Amănuntele, cele pe care le văd eu nu intră în dimensiunile timp sau spațiu ci sunt la categoria instinct și simțire, iar asta e o categorie nerecunoscuta oficial și greu măsurabilă ca precizie. Asa ca o mai dau în bară. Costurile, hm…sa zicem că balanța e pe plus dar sfatul meu e să nu încercați asta acasă fără o bună pregătire prealabilă cu antrenamente serioase care constau în căderi repetate în gol, scufundări în necunoscut și adulmecarea esențelor pe care preferați, de obicei, să le țineți în vitrină.

 

Răzvan m-a dus la Millesgården în prima săptămâna de vizită. Muzeul lui Milles, sculptorul suedez cu lucrări expuse prin oraș e situat în fosta lui casă și e unul dintre cele mai frumoase obiective turistice din Stockholm . Dar nu frumusețea și tehnica uluitoare a sculpturilor m-a uimit în primul rând ci faptul că, privit din stradă, gardul lung care adăpostește muzeul până la intrarea principal e unul obișnuit, banal, poți să treci ca pe lângă o casă obișnuită dacă nu știi ce e dincolo de el. Priveliștea largă, neîngrădită, a grădinii cu statui, mitologie și vedere la mare, pe o coastă înaltă a insulei din mijlocul orașului, cu vegetație luxuriantă, cu fântâni, nimfe și fauni care se descoperă la fiecare pas a fost copleșitoare. Un gard simplu și o poartă de fier nu trădau prin nimic bogăția și spendoarea dezlănțuite dincolo de ele. Pentru mine a fost dovada ca nimic nu te poate pregăti suficient pentru suprize, plăcute sau neplăcute ascunse în spatele unor aparențe banale. Și da, amănuntele contează, dar în căutarea perfecțiunii pierdem din vedere că obișnuitul și banalul din viața noastră poate conține sâmburele fantastic sau surprinzător care poate oricând schimba totul.
Când ne gândim la momentul perfect, la cel în care fiecare detaliu e imaginat, apoi proiectat, trasat și aplicat, avem în față punctul culminant al unui proces îndelung și minuțios pregătit. În doi, bineînțeles. Filmele, cărțile, poveștile, toate ne indică ce ar trebui să simțim, cum să ne purtăm, la ce anume să ne așteptăm, care e intensitatea potrivită a sentimentelor, temperatura ideală la care trebuie servit romantismul. Goana după momentul perfect e mai importantă decât momentul în sine, căutăm ani în șir omul potrivit, seara perfectă, lumânarea fără fum, mirosul adecvat, petalele fără flori, băutura potrivită sau muzică obligatoriu în surdină. Vânare de aparențe sub un vânt șablonard.

 

Prima vacanță mi-am ales-o punând degetul pe hartă. E un fel de a spune, eu nu auzisem până atunci de insula Fuerteventura, dar grupul insulelor Canare e destinația favorită a suedezilor în timpul iernilor lungi și fără soare. Iar la destinația asta prețul mi se potrivea. Când vine vorba de Suedia lumea mă întreabă de obicei cum suport clima și frigul. Temperaturile scăzute sunt în nord, mult mai departe iar iernile petrecute în Stockholm au fost, pe alocuri, mai blânde decât în România, mai mult, aici nu sunt oscilații mari de temperatură de la o zi la alta. Greul în Suedia nu e frigul ci orele puține de lumina și absența soarelui perioade mai lungi decât eram obișnuită, o atmosferă tradusă prin mörk, cuvânt suedez care desenează o persistență întunecată și mohorâta. O săptămâna de soare devine o obligație nu numai pentru sănătatea trupească dar și pentru cea a minții. Inițial am vrut să merg singură dar nea Tudor și soția lui au hotărât să mă însoțească fiindcă erau curioși, destinația lor de vacanță în toți anii suedezi însemnase aproape exclusiv România. Până la urmă am avut noroc, s-au ars amândoi în primele ore petrecute la ocean și au rămas în celelalte zile sub umbrelele de lângă piscina hotelului și pe la magazine în căutare de chilipiruri fără taxe vamale.

A fost șansa mea să petrec timp în voie cu oceanul și nisipul.

 

Plaja din Fuerteventura e una dintre cele mai frumoase din câte am văzut până acum, kilometri întregi fără șezlonguri cu nisipul în dune lungi și goase. Oamenii erau puțini și răsfirați. Oceanul își ridicase valurile, după amiaza era fierbinte și încinsă. Mi-am azvârlit prosopul și sutienul pe nisip și am intrat în apă cu dorința ca o foame. Valurile m-au rostogolit, trântit de câteva ori, am ieșit la suprafața, m-am avântat, am ieșit din nou, m-am aruncat înapoi, le-am înfruntat cu ciudă. Voiam să câștig joaca cu oceanul, să-i potolesc valurile, să mă lase să plutesc câteva minute, cât o veșnicie, cu ochii la cer. Îmi încordasem voința, forța, intram în valuri și le spărgeam, le împrăștiam, îi vorbeam, îl certam, fără stare, fără să cruț efortul, voiam să supun imensitatea apei voinței mele. Și deodată s-a întâmplat minunea. Oceanul s-a liniștit ca prin farmec, valurile abia mai încrețeau suprafața apei și m-am lăsat dusă și îmbrățișată de curent, într-o plutire fără gânduri în care eram doar eu, apa și cerul de deasupra mea.
Când m-am tras, într-un târziu pe mal, cufundată în nisipul care-mi păstra vremelnic conturul, cu prosopul în jurul umerilor, cu șuvițele pline de sare, respiram în tihnă, liniștită și recunoscătoare. Momentul meu perfect a fost într-o după-amiază, singură pe pe malul unui ocean, unul în care așteptările, dorințele și speranțele mi-au fost împlinite până la ultima secundă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s