Ziua în care am murit

viata
Ziua în care am murit era zi, nu era noapte. Ştiu că am privit ora unui ceas cât să ţin minte timpul, mi-am întipărit-o cu de-a sila în retină, speram ca-n felul asta să nu mă uite veşnicia. Tin minte ca nimic nu mai era în mine, nici o simţire, nimic înafara orei scrise pe perete. Trupul era povară, amorţit după zbaterea prea lungă iar greul sufletului  se târa, nu mai putea duce. Hăul nou descoperit era plin de rătăciri, de spargeri, de temeri, de cioburi în care am zdrobit tot ce eram, tot ce aveam şi tot ce mă făcea să fiu. Iubirea. Dorinţa. Orgoliul. Dăruirea. Râsul. Credinţa. Eu. Le-am eliberat pe toate cu un expir adanc, să plece pe drumul lor, mi-am luat rămas bun de la mine şi de la orice urmă de gând şi nici o remuşcare n-a tresărit în mine. Era prea mult, era prea greu, deasupra inimii zăcea o placă groasă de mormânt iar mintea, vie, se zbătea dar n-o putea desprinde. Voiam doar să sfârşească chinul, neputinţa şi durerea. Trăisem tot, iubisem tot, luptasem tot, sădisem pomi, crescusem viaţă şi n-am mai vrut nimic, cu ochii larg deschişi am îmbrăţişat doar ora şi uitarea. Apoi, fără să ştiu, m-am cufundat în somn. Şi am murit.
Dar m-am trezit. Uimită, În locul orei mele era o altă ora, străină şi schimbată. Locul se umpluse de oameni, ferestre, voci şi grijă. Mi-am dus mâna la obraz şi l-am simţit întreg şi cunoscut, apoi am desfăcut o şuviţă de par care se încurcase. Mi-am ascultat pulsul bătând în vene cum bate-n geam o ploaie şi am mişcat bărbia. Am pipăit încet prin suflet, cu sfială, am netezit uşor o cută de nerăbdare şi una de îndoială mută, mi-am plimbat degetele pe locul inimii şi am găsit-o întreagă. Durerea dispăruse luând cu ea şi frica iar de după uşa, am văzut-o bine, viaţa îmi făcea semne cu degetul, hazlie. Şi am zâmbit cum îi zâmbeşti copilului nou-născut, cu mirare nou-descoperită şi uşurare.
Ziua în care am murit era o zi, nu era noapte. Poate din cauza orei sau din cauza zilei moartea a trecut pe-acolo, a zâmbit înţelegător, a curăţat durerea de peste tot, pe unde se-ntinase, a şters cu grijă urmele de nelinişte şi teamă apoi, complice, m-a dat pe mâna vieţii. Iar viaţa mi-a dat înapoi pe rând, cu socoteală, nu toate odată, cât să nu-mi fie prea greu sau mult prea mult. Credinţa.  Rasul. Dăruirea. Orgoliul. Dorinţa. Iubirea. Şi pe mine, mie.

Advertisements

2 thoughts on “Ziua în care am murit

  1. Oooo, Dana!!!! Mă simt protagonista totală și absolută a scrierii tale. Mi-ai scrijelit în suflet, m-ai mângâiat pe cap și m-ai strâns părintește în brațe, cu ale tale cuvinte. Îți mulțumesc!😘

    Like

    1. Nu stiu daca sa ma bucur sau nu. A fost o experiența din trecut despre care n-am prea putut sa vorbesc pana acum. Nu pot sa spun daca a fost pozitiva sau negativă, dar a fost. Imi pare rau daca ai trecut prin asta, e o cale extrem de dură si grea, stiu ca sunt posibile căi mai usoare de ajuns la unele concluzii.
      Dar ma bucur ca textul asta a rezonat cu oameni care inteleg.

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s