Se întâmplă lucruri stranii de când rămân singură cu mine.
Începe în câte-o seară. La început mă bucur, când zarva e prea mare, liniştea îşi strigă nevoia în felul ei, pe care-l ştiu deja. Durează un pic până când prea multele feţe întâlnite dispar prin amintiri şi prea multele întâmplări de peste zi îşi află locul potrivit.
Apoi, îmi fac o cafea. Ştiu, e noapte şi e împotriva oricăror legi să-ţi fierbi cafeaua în toiul nopţii, dar e împotriva legii mele să rămân doar eu cu mine, aşa că le calc pe toate şi le dau o nouă tălmăcire. Poate aprind o lumânare. Sau poate să rămân aşa.
Nu-s tristă şi nu încerc meditaţii complicate.
Şi totuşi, de undeva vin întrebări cu semnul lor cel îndoit, dintre cele despre care nu ştiu nimic. Cred c-am lăsat o uşa prea deschisă şi e târziu, mi-e greu acum să mă ridic. Şi s-o închid. Aşa că le las să vină, după ele ar trebui să vină şi răspunsuri, fiindcă aşa e dat, fiecare întrebare să se găsească cu răspunsul ei. Dar calea spre răspuns e răzvrătită şi, în lipsa unui traseu curat şi ordonat, semnele de întrebare mi se agaţă în păr, în timp ce punctele lor se pierd, se rătăcesc sau se transformă în puncte de vedere. Sau, chiar mai rău, în puncte de suspensie, şovaielnice şi fără finalitate.
Nu vreau să le ating, să mă înţep în ele, aşa că-mi scutur părul în formă de nu. N-ar conta nici dacă l-aş scutura în formă de da, fiindcă semnele de întrebare nu se dau duse, au locul lor în spaţiu, cer dreptul la un proces corect, la lămuriri, apoi la completări şi tot aşa. De nu-s atentă, semnul sucit devine un cerc gol, un hău adânc în care pot cădea uşor şi nici un răspuns nu m-ar mai scoate de acolo. Ştiu cum e, am stat de câteva ori prea mult pe marginea rotundă, privind în gol şi n-a fost simplu să mă urnesc sau să mă trag înapoi. M-au ajutat nişte semne de exclamare, semnalizând pericol cu linia lor dreapta, am pus câte o virgulă pentru un strop de repaos, m-am agăţat de semnele de plus. Şi am scăpat, plătind preţul cu nopţi nedormite, cu cicatrici de-nvătătura. Şi nah, cu ceva lacrimi.
Dar uneori, mai rar, se întâmplă să reuşesc să unesc răspunsul cu întrebarea. Se întregesc în felul unui balon de spumă şi tot în felul lui se înalţă, plin de nuanţe şi înţeles. Apoi dispare.
Eu o numesc minune.
Foto album Schite&Umbre
My Cookies 