Am ajuns în București, cu avionul, în ziua aceea de vineri, 10 August cu nerăbdarea omului care se întoarce acasă, printre ai lui. Aveam cu mine steagul Suediei, adus special pentru miting, mi-am lăsat bagajul și fără prea multe pregătiri, am plecat devreme spre Piața Victoriei.
Aș vrea să povestesc despre bucuria cu care am mers în piață, eu și cei doi prieteni cu care am pornit, în pantaloni scurți și tricouri, cu steaguri, pancarte, emoție, veselie și câte-o sticlă de apă. Pe drum, în metrou, am început să primim vești și mesaje. Cei care erau acolo, ne spuneau că se dă deja cu gaze în piață. De ce? întrebam. Au adus garduri să ne limiteze teritoriul. De ce? Întrebam, doar se știa că vom fi mulți și vom umple piața. Am ajuns acolo înainte de ora cinci și primul lucru pe care l-am văzut a fost mulțimea de jandarmi echipați de luptă, îndârjiți, de ce? nu eram prea mulți și totuși în piață se simțea mirosul greu de gaze pe care atunci l-am cunoscut pentru prima oară. Ne-am așezat pe trepte lângă girafa de la Antipa, pe scări, pe iarbă, eram mulți oameni, prieteni care se întâlneau, recunoșteau, îmbrățișau, discutau, scandau, făceau poze. Erau și cei de la USR acolo cu tricourile lor #farapenali, la o măsuță aglomerată de oameni cu buletine care se înghesuiau să semneze.
Mulți oameni în vârstă, mulți copii.
În mijlocul pieței era un grup mai mare care scanda, tobe, gălăgie, multe steaguri. Am recunoscut câteva steaguri și pancarte aduse de cei care veniseră de la mii de kilometri, câteva steaguri ale Suediei m-au făcut să mă îndrept spre cei care, la fel ca mine, veneau din nordul Europei. Și gaze. După primul moment de stupoare a urmat indignarea ”frate, de ce naiba dau cu gaze? Că nu se întâmplă nimic aici” Unul dintre prietenii mei s-a dus în față, la jandarmi, să-i întrebe ce dracu se întâmplă? Jandarmul i-a răspuns că cineva a aruncat cu un pet. “Ești nebun?” i-a strigat prietenul meu, “pentru un pet gol dați cu gaze în noi toți?” Jandarmii nu i-au răspuns, așa cum n-au răspuns nici celorlalți protestatari care puneau aceleași întrebări fără ca cineva să înțeleagă ce se întâmplă.
Și seara a continuat cu scandări, cântece, întâlniri cu prietenii, declarații citite la tribună, oameni care se regăseau, care zâmbeau, care se scuzau dacă se loveau de tine în mulțime. Din sfert în sfert de ora, bubuia câte un nou val de gaze, întâmpinat cu un cor de huiduieli și proteste, fiindcă în continuare nimeni nu înțelegea comportamentul agresiv al jandarmilor. Piața se umpluse de lume, era greu să mai găsești pe cineva, se lăsa noaptea, aerul era încins de la căldura de peste zi, aprinsesem luminițele. La telefoane n-aveam semnal.
La un moment dat ne-am găsit loc undeva, nu departe de platforma pe care urcau protestatari cu declarații pe care le citeau la megafon. Era acolo o bucată de gard ”uitată” de jandarmi. Am aflat apoi de ce, împotriva tuturor regulamentelor, le lăsaseră acolo. Bucățile de gard presărate printre oamenii care protestau ar fi putut fi aruncate spre jandarmi, folosite ca arme dar noi, niște fraieri, am agățat de ele pungi ca să strângem mai ușor gunoiul, ambalajele și pet-urile. Gardul acela a fost punctul nostru de întâlnire într-o piață atât de aglomerată încât n-am reușit să-mi văd prieteni despre care am aflat a doua zi că fuseseră la zece metri de mine. Mulțimea devenise deja compactă și greu de străbătut, era cald, iar gazele se împrăștiau cu regularitate, din ce în ce mai des, deasupra tuturor. Ambulanțele erau pline de oameni care cereau ajutor, sufocați.
Învățasem tehnici, pe loc, aveam măști improvizate, eu aveam la gât o bandana, ultimul lucru pe care îl luasem din casă de teama insolației. De fiecare dată când explodau grenadele cu gaze, ne lăsam la pământ, să nu le primim în plin, ne dădeam înapoi câțiva pași și când ne recăpătam răsuflarea, cu ochii în lacrimi și cu furie, ne întorceam la locurile noastre, strigând și mai puternic ”Nu plecăm!”. Ca un val. Ca valul care se retrage o secundă apoi revine, mai învolburat.
Urmăream ceasul, le-am spus prietenilor mei că am o presimțire că la ora unsprezece se va întâmpla ceva. N-a fost nici o avertizare, nici un semnal pe care să-l vedem sau auzim. Vacarmul vuvuzelelor, al tobelor, al scandărilor era la apogeu. Fiul meu plecase de câteva minute și în drum văzuse dube care descărcau jandarmi și străzile închise de dispozitive. Mi-a trimis mesaj “pleacă de acolo!” dar în piață nu era semnal, am văzut că primisem un mesaj dar nu-l puteam citi. Apoi la unsprezece și un minut au explodat în aer artificii, în primul moment n-am înțeles ce se întâmplă, apoi norul de gaze eliberat s-a lăsat peste noi toți în timp ce în fața noastră începea să se strige “tunuri! tunuri cu apă!”. Ne-am întors în direcția opusă, respirând cu dificultate, plângând, înecându-ne, să plecăm, să ieșim de acolo. A fost cea mai teribilă senzație, ochii usturau cumplit, măștile improvizate n-au mai ajutat la nimic, ne sufocam, tușeam, esofagul ardea de la gaze. Unul dintre prietenii noștri, înalt, era alb la fașă ca varul, se ținea greu pe picioare, clătinându-se. Daniela îl ducea de mână. În jurul meu, oamenii se sprijineau unul de celălalt, se ajutau să treacă de obstacole, cei care nu vedeau erau conduși de cei care stăteau mai bine pe picioare. Se auzeau bubuituri fără contenire, strigăte, lumea se retrăgea spre străduțele din jur, lăsând piața jandarmilor.
Se declanșase nebunia. Am avut prieteni care mi-au povestit cum jetul tunurilor de apă i-a pus pur și simplu, în genunchi. Unui prieten din Mälmö, un jandarm în trecere i-a golit tubul de gaze direct în față, altul, jurnalist, a fost lovit, cu toate că ridicase legitimația deasupra capului. Sunt sute, poate mii de fotografii și filmări care spun povestea unor întâmplări de necrezut, derulate vara asta, într-o țară europeană. M-am întors să văd dacă ai mei sunt în regulă și am aruncat o privire în spate, peste mulțimea de oameni. În marginea din dreapta a pieței era o platformă înaltă, ridicată pentru carele de televiziune, unde întreaga seară filmaseră operatorii. Unul dintre ei, cel din mijloc, apucase un steag mare și își înfășura capul cu drapelul tricolor. Am privit cu groază cum norul de gaze dens și înecăcios se îndrepta direct spre ei. Niciunul nu a plecat de pe platformă.
Când am ieșit pe bulevard, în stânga era desfășurat un dispozitiv lung de jandarmi călare iar în dreapta, pe spațiul verde, între copaci se afla un alt rând de jandarmi, tăcuți, nemișcați, în așteptare, negri în uniforme și cu scuturile lucind. Cu ochii în lacrimi, cu revolta izbucnind prin toți porii, m-am dus direct la rândul de jandarmi înțepeniți în scuturile și căștile lor, urlând, cu pumnul ridicat, “criminalilor! vreți să ne omorâți pe toți! să vă fie rușine, nemernicilor! Rușine!” într-un acces de furie și neputință dar în acel moment nu-mi mai păsa de nimic, durerea umilinței era mai puternică decât orice. Daniela, prietena venită și ea de departe, pe care o cunoscusem în după-masa aceea, a fugit după mine și m-a tras din fața lor ”niște nenorociți, lasă-i”. La o distanță nu prea mare era un părculeț, cu câteva bănci și o masă de ping pong pe care era întins un tânăr cu ochii închiși, amețit, respirând greu și câțiva oameni în jurul lui care încercau să-l ajute, desfăcându-i cămașa, vorbindu-i în timp ce băiatul încerca să-și revină. N-am stat decât câteva minute, din spate am auzit cum dispozitivul de jandarmi se pune în mișcare, aruncând din nou cu lacrimogene, deși eram departe de piață. Ne-au ajuns din urmă alți prieteni, mai jos ne-am întâlnit cu un alt grup de-ai noștri. Ne-am oprit să ne tragem suflarea, să ne limpezim și să vedem în ce parte să o luăm. Nu eram mai mult de cincizeci de persoane în total, revoltați, tulburați, dispersați, câțiva voiau să se întoarcă în piață să protesteze, noi împărțeam apa și covrigi așezați pe o bordură. Cred că n-am stat mai mult de un sfert de oră, jandarmii care închiseseră drumul ne priveau nemișcați, apoi s-au întors să plece și o secundă am crezut că s-a terminat. Ne-am ridicat și noi în picioare, apoi, dintr-o dată am văzut trupa îndreptându-se în pas alergător spre noi. Era evident că or să ne atace. Una dintre fete, care cunoștea bine zona, ne-a condus pe o străduță care ne-a scos, în cele din urmă la șosea. Ca prin vis priveam clădirile pe lângă care treceam și nu-mi venea să cred că sunt în București, în anul Domnului 2018, răniți, alungați, urmăriți, vânați de către cei plătiți să ne apere, pentru vina de a ne striga păsurile într-o piață.
Mai târziu, uitându-ne la știri, la filmări, ascultând declarații pline de minciuni grave și manipulări, amintindu-ne ce s-a întâmplat, am pus fapte cap la cap și ne-am dat seama cu oroare că cei care au făcut planul au încercat totul ca să existe victime. Tot ce au putut, tot ce au știut, tot ceea ce era în manualul lor de instigare și incitare la violență. Să fie grav, să fie monstruos. Ne-au gazat ca să ne pierdem mințile, ne-au provocat în fiecare minut, ore în șir, ne-au condus spre frustrare și disperare din motive pe care nu le–a înțeles nimeni în acel moment. Au forțat evacuarea cu gaze care ne-au pus în genunchi pe toți, gonindu-ne cu tunuri de apă și închizând ieșirile în așa fel încât, dacă am refuzat oferta lor profesionistă de violență, măcar să ajungem ne călcăm în picioare .
Oameni buni, am trăit acolo ceea ce nu credeam că voi trăi vreodată în viața asta. Cred cu tot sufletul că nici un om dintre cei care au participat la protestul de pe 10 August nu mai e la fel ca înainte. Și de aceea cred că 10 August e punctul în care a început cu adevărat decăderea lor și ridicarea noastră. O mare de oameni a refuzat să se predea instinctului de supraviețuire, o mare de oameni amenințată și terorizată, și-a regăsit umanitatea și solidaritatea în gesturi de grijă față de semenii lor. Nici un om n-a fost lăsat în urmă, nici un om nu a fost lăsat să zacă la pământ. Tineri și bătrâni, bărbați și femei, fără să se cunoască, s-au sprijinit unul pe celălalt și au ieșit împreună din infern. În acea seară, înecată în fum, durere și violența, lumina umanității a fost cea mai puternică.
My Cookies 