Ping Pong

 


Îmi place să joc ping pong. Adică îmi plăcea, n-am mai jucat demult. Eu și frate-meu meșterisem o masă de ping pong în camera largă de la stradă, camera musafirilor. Era acolo o masă noua lucioasa, extensibilă, o lungeam punându-i dreptunghiul de lemn la mijloc, abia apoi căpăta dimensiunea dorită . De o parte a mesei, împărțită din ochi în arii egale, așezam mașina de măcinat nucă iar in cealaltă parte mașina în care se măcina zahăr și piper, alternativ, de-aia oricât de mult ai fi spălat-o sau șters, gustul zahărului praf era uneori iute sau prin piper scăpau fire albe. Cele două dispozitive cu mâner le fixam la marginea tăbliei mesei cu o talpă îngustă care se strângea cu un șurub dedesubt, strângeam bine șurubul comprimând lemnul mesei fără milă, până când rămâneau urme. “O să stricați masa!” striga mama din bucătărie și avea dreptate, locul în care prindeam mașinile lăsa urme, zgariase luciul și desfăcuse niște așchii. “Pai oricum pui față de masă când vin musafirii,” strigam, “nu se vede, cine să caute sub fața de masa”.

Când am început să ne antrenăm, legam o sfoară între ele, pricină continuă de certuri fiindcă mingea nu se oprea în fileu ci sălta pe sub sfoară, firesc iar arbitri eram ba unul, ba celălalt, a fost în teren, ba n-a fost, a fost în fileu, a fost pe lângă, ba tu, ba tu. Mai târziu ne-am făcut rost de un fileu adevărat, verde, împletit cu găuri mici care oprea mingile de plastic, lăsându-le să se scurgă, ping, ping și n-a mai fost ceartă unde pică, se vedea, a rămas doar ba tu.

Paletele de ping pong din lemn aveau îmbrăcăminte rotundă din cauciuc moale, cu zimții moi, una era verde, cealaltă roșie, cea roșie se desprinsese un pic, flutura în partea de sus și n-am reușit s-o lipim cu lipiciul alb și sfărâmicios din cutia de plastic albă, rotundă, care nu era prea adeziv, îl chema pastă albă de lipit Pescăruș și lipea cel mult hârtia. Cel care juca cu paleta roșie trebuia s-o țină într-un fel anume, era incomod si modifica lovitura fiindca bucata dezlipita fâlfâia așa ca trăgeam la sorți care cu care, nu ne plăcea niciunuia paleta roșie.

Ping, ping, ping, mingea cădea regulat și atent pe tăblia mesei lustruite, apoi pong! urma lovitura în viteză, izbită cu sete atunci când adversarul trimitea pasa suficient de înaltă. “O să spargeți ceva!” ne auzea mama din bucătărie, unde se refugia si sora-mea din calea paselor fara directii precise,  fiindcă mingea zbura uneori haotic, pocnind cu zgomot vitrina dulapului lăcuit în ape, pe care se vedea urma fiecărui deget sau în luciul oglinzii înalte cât un stat de om, sprijinită pe rafturi joase, pline de bibelouri și macrameuri. Ping, ping, încercam lovituri piezișe sau retezate, frate-meu avea o tehnica anume pentru care il invidiam, prin care razi usor mingea, de unde rezulta o cădere înșelătoare, eu n-am prins mișcarea, mă enervam de fiecare dată, ca eu dădeam lovitura înapoi drept și cinstit, dar tehnica e tehnică zicea și joci ca să câștigi. Din când în când mingile de plastic ajungeau în stradă proiectate prin geamul deschis, cu perdeaua trasă într-o parte, ba o dată s-a oprit în capul unui trecător, pong! iar omul a bătut la poartă, nu ca să ne pârască ci ca să ne-o dea înapoi. Om bun.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s