Poemul ligheanului roz

Băi, voiam să scriu un poem. Vorbesc serios, aveam în minte să scriu un poem în toată regula lui de poem, știi cum? să curgă cuvintele frumos, unul după altul, ca șirurile de furnici coborând o piatră încinsă la soare. M-am gândit la cuvinte mărețe, complicate sau de-alea expresive, care să scoată poemul din anonimat și să-l facă grandios sau special. să aibă intensificări și crescendo de orgasm ținut în platou, să-i aștepți continuarea cu buzele arse, întredeschise, să simți țipătul naibii blocat în esofag și mușchii gemeni încleștați în așteptare. Dar ca să-ți iasă un poem ca lumea trebuie să fi făcut o incursiune prin dicționarul de vorbe prețioase, volute, tată, nu faci poeme din cuvinte simple că iese un ghiveci cu legume fierte prea mult în zeamă iar eu vreau un poem de moules frites în sos de vin vechi. Cu usturoi și patrunjel, dacă se poate.
Apoi mi-am amintit de deschizătorul de inimi, cât de precis face el secțiunea pe lung și pe laț, în cruce, ca să corespundă celor două atrii și celor două ventricule, o cruce perfectă, cum altfel, fiindcă deschizătorul de inimi iubește mai mult ca perfectul și cum așează ligheanul de plastic dedesubt, mereu dedesubt, să nu se piardă nici o picătură. Sângele scurs îi devine hrană pentru un an sau pentru o luna, depinde de inima adusă pentru disecție, nici o inimă nu seamăna cu alta, sunt unele în fibrilație care adună sânge mult, furios și iute, sunt altele care bat ca un clopot, sterpe și seci. În poemul meu ar fi picurat, pic, pic, îmi vine să zic la nesfârșit dar nu zic, sfârșitul e e acolo, în ligheanul de plastic cu urmele sângerărilor trecute întipărite pe pereții roz. Iar inima rămâne scoică, goală și uscată, cu muget furios pe care îl auzi doar dacă pui urechea pe forma ei.
Aș putea să-mi  scriu poemul vorbind despre procesul disectiei, despre măiestrie și precizie sau despre scoicile-trofee așezate la vedere,  înșirate pe un raft, în spatele perdelei cu ciucurași și –n fața diplomei de deschizător. Le numea cu mandrie, scoica de rău, de baltă, perle de mare, ba și-o cochilie ca cea de melc, era o inimă ceva mai mică, s-a stors în vreo săptămâna. Profesionist, dom`le, meserie veche, nu cârpaci de duzină și nici scrijelitor. Dar am zis nu, poemul scoicilor nu se potrivește cu orgasmul și nici cu pofta de usturoi pisat. Mai bine scriu despre ligheanul roz.

Foto credit Bucu