Despre despărțiri

Am recitit recent Patul lui Procust, povestea de dragoste preferată a adolescenței mele. L-am iubit pe Camil Petrescu pentru delicatețea cu care a intrat în sufletul personajul său feminin și pentru reflecțiile sale asupra relațiilor care par moderne și sunt la fel de actuale și azi.  Dar nu despre povestea de dragoste vreau să va vorbesc aici, ci despre ceea ce urmează atunci când dragostea unuia dintre cei doi încetează. Despre despărțiri vreau să  vorbesc.

Nu există o rețetă universabil valabilă pentru o despărțire “civilizata”, nu ne plac despărțirile și nici nu prea suntem învățați să pierdem. În prea puține relații se iubește egal, și mai puține relații se desfac civilizat, fără contorsiuni și fără drame personale, mai mult sau mai puțin exteriorizate.  Într-o iubire, chiar dacă nu e la fel împărtășită, se amestecă (tot Camil Petrescu o spune, în altă carte) un litru de apa cu un litru de sare iar la final nu mai ai cum să separi sau să obții aceleași cantități. O parte din sufletul tău va rămâne acolo, la fel cum celălalt, îți place sau nu, va trăi undeva în tine, chiar dacă numai în amintiri.

Am văzut că e la modă acum, în terapii,  ca atunci când oamenii te dezamăgesc să te învinuiești singur  pentru situația creată, să iei asupra ta eșecul relației sau finalul iubirii tale. “ Ai avut prea multe asteptari” ți se spune, de parcă  așteptările ar crește din nimic, când, de cele mai multe ori, sunt create  voluntar, in diverse scopuri, de către cei cărora le-ați încredințat sufletul vostru.  “ Ar fi trebuit să vezi” îți repetă cei din jurul tău, cei care au văzut din timp manifestările pe  care tu n-ai fost în stare sau ai refuzat să le vezi,  uitând că atunci când iubești, ceea ce pare defect în ochii altora, ție  ți se par calități.  Sau “ nimeni nu te poate răni, dacă nu-i permiti” deși a iubi exact asta înseamnă, să te deschizi și să lași deoparte tot ceea ce înseamnă precauții sau gardă.

Când, din diferite motive se impune o despărțire, există o mulțime de amănunte care trebuiesc lămurite și nu vorbesc despre împărțirea casei și mobilei intr-un divorț sau un partaj ci despre întrebări care trebuie să primească răspuns, altfel vă va vor urmări multă vreme cu semnul lor încovoiat și nu vă vor da pace până când nu le veți găsi răspunsuri oneste. În eșecul unei relații, într-o despărțire, mai ales într-una  în care unul dintre cei doi suferă,  vina nu aparține unuia singur și în nici un caz nu aparține doar celui care a iubit mai mult și care e, de obicei, cel părăsit. Nu luați asupra voastră decât ceea ce vă aparține.  Faptul că vă asumați totul nu face decât să dubleze greutatea vindecării  și vă veți  frânge încercând să duceți o greutate dublă, vina pentru amândoi.  Ideal, știm cu toții,  ar fi de clarificat totul prin discuții directe și sincere, care să lămurească cât de cât părțile întunecate sau zonele gri ale relației.  Este mult mai ușor de acceptat orice motiv atunci când este înțeles, este mult mai simplu să îți continui viața  când ești conștient că celalat nu te-a folosit, e mult mai ușor să îți consumi dezamăgirea atunci când știi că n-ai fost aruncat la gunoi, odată cu lucrurile care îți aparțineau.  O relație se termină rău și urât doar atunci când intervin minciuna sau  lașitatea de a spune adevărul. Și mai grea decât orice altceva e nepăsarea.
M-am despărțit o data de un bărbat pe care nu-l iubeam dar îmi era drag pentru că știam că mă iubește.  Am simțit că nu e suficient pentru mine și într-o seară i-am spus-o.  A plecat să se plimbe tulburat, era modul lui de a încerca să facă față și să-și limpezească gândurile. Era noapte, era întuneric și am știut că o să-i fie greu, așa că, după un timp, i-am trimis un sms  în care îl întrebam unde e și dacă e bine, deși, sinceră să fiu,  când ajung la o hotărâre, nu prea mai am răbdare, vreau doar să se termine. Dar am știut că o dovadă de păsare  din partea mea va face diferența. Mi-a spus, mai târziu, că acel sms i-a dovedit  că nu-mi era indiferentă suferința lui și că nu-l aruncam pur și simplu din viața mea. Ne-am despărțit apoi fără resentimente și  în felul acesta am câștigat un prieten.

Revenind la Camil Petrescu, acesta  este pasajul care m-a făcut să scriu despre durerea  despărtirilor. În text, am înlocuit cuvântul  “femeia” cu “persoana” fiindcă bărbat sau femeie, într-o separare,  suferința e la fel.

“ Din capete de experientă proprie, din cercetarea cu oarecare atentie a reportajelor de gazetă, din ceea ce ştiu din jurul meu, am ajuns la convingerea că numai persoanele  vulgare provoacă „drame din amor”, sinucideri sau crime.

O persoana superioară „întelege” suferinta pe care o provoacă, e inflexibilă în cruzimea ei de refuz cînd crede că aşa trebuie, dar nu o vulgarizează, nu o trivializează prin scene de teatru bărbieresc… Bineînteles că de multe ori, vrînd să aline fără să se angajeze, ea complică totul, adînceşte rana, dar pune în toate acestea o stranie noblete pentru care victima îi e încă mai recunoscătoare, căci cunoaşte otrăvuri noi… Cine rezistă unui asemenea regim tot se vindecă însă. O asemenea persoana nu trimite celuilalt  care cerşeşte un surîs, o clipă: „opt şi cu-a brînzei nouă”. Obisnuită să fie iubită, nu-l face pe eroul (?) căzut, să joace public, exasperîndu-I suferinta, nu împinge, prin anularea oricărui răgaz de reparatie, pe un om năucit, la gesturi deznădăjduite, exasperate”

Când lucrurile au fost lămurite, între doi foști parteneri nu rămâne loc de prea multe resentimente.  Poate că, după un timp veți fi cunoștințe sau prieteni sau poate că nu va exista  apropiere de nici un fel, să fim serioși, nu jucăm în filme americane și nu suntem în stare să iertăm sau să uităm chiar totul, dar va rămâne respectul pe care vi-l datorați unul altuia și întâmplărilor pe care le-ați trăit împreună.  E adevărat că e un act unilateral dar e nevoie doar  de un strop de delicatețe și de un pic de răbdare  atunci când vrei să ieși dintr-o relație. Dacă ești în postura de  părăsit și nu te-ai așteptat sau nu ți-ai dorit asta, oricărui partener dotat cu un minim de empatie nu-i va fi indiferentă starea ta.

Așadar,  dacă fostul, bărbat sau femeie, v-a adus într-o stare de disperare  nu sunteți numai voi de vina.  Multă  durere și frustrare înseamnă că au rămas multe  nespuse și nerezolvate . Și cum, de cele mai multe ori, nu exista căi de a limpezi apele împreună, va trebui să o rezolvați singuri. În procesul vindecării, pe lângă cauzele destrămării relației, pe lângă ceea ce găsiți de reparat în voi, pe lângă asumarea corectă de greșeli și de erori, aduceți-va aminte că n-ați fost singuri acolo. Gândiți-va atunci că omul pe care l-ați iubit s-ar putea să nu fie deloc  persoana ”superioara” despre care vorbea Camil Petrescu. De fapt, asta e asumarea cea mai grea, faptul că ați iubit un om mic,  imatur emoțional, cu suflet nedezvoltat,  fiindcă nici un om decent  nu poate trăi liniștit știindu-se urât sau detestat.  Nici măcar nu e nevoie să fie superior, un om onest va încerca să va ajute și să va aline suferința într-un fel sau altul iar dacă nu o face să știți că pur și simplu nu a meritat să fie iubit. Încercați să aveti cat mai putine regrete, păstrați amintirile frumoase, câte v-au rămas, iar pe el, lăsați-l acolo unde s-a așezat singur. Departe.

Foto credit Bucu