Plictiseală

ploi
Încălță ghetele care zăceau cu limbile atârnate, sprijinită de dulapul din hol. N-a mai legat șireturile, a tras doar încălțările în picioare, cu ochii după umbrela care atârna în spatele cuierului. Observă în treacăt o gaură mică în șoseta dreaptă, în dreptul degetului mare, dar se mulțumi cu observația. Altădată le-ar fi schimbat repede, ar fi aruncat perechea de șosete, fără drept de apel. În sertarul ei n-aveau ce căuta șosete găurite, nu neapărat din pedanterie ci dintr-un simț al formelor rotunde și al întregului pe care îl avusese dintotdeauna dar care părea că o părăsise de un timp. Mișcările erau lente, încetinite de realitatea plată a faptului că n-avea unde sau de ce să se grăbească. N-avea nici chef de mers la magazin, dar în punga din coșul acoperit mai avea doar o felie de pâine și mai mult ca orice, voia să iasă din casă măcar pentru câteva minute. Avea un tremur încă, dar era egală sau poate ușor amorțită după sperietura de adineaori. Ridicându-se, privi din nou pereții apartamentului cu senzația ciudată că sunt mișcători, gelatinoși și într-o pornire căreia nu-i putea rezista apăsă palma stângă pe zidul din fața ei, ca o sfidare, mai mult o înfruntare copilărească, provocându-l să rămână la locul lui.

Mai devreme, pe când stătea în bucătărie, văzuse peretele din față apropiindu-se. L-a văzut venind, ba nu, s-a trezit cu el, surprinzător, până la marginea mesei unde stătea în fața laptopului deschis, scrolland în sus și-n jos fără prea mare interes. I-a fost teamă să privească în spate, poate celălalt perete se apropiase și el și a închis ochii salvându-se de țipătul care se blocase în faringe. Se ridicase brusc în picioare, răsturnând scaunul iar zgomotul a trimis pereții înapoi la locul lor. Tremurând, a ieșit repede pe balcon știind că senzația de sufocare n-are nici un sens, ce tâmpenie, pereții nu se mișcă și nu se plimbă ca într-o filmare dintr-o producție de categorie B. Era sigură că starea asta, pe care o avea în ultimul timp se datorează plictiselii.

Nu găsea mai nimic de făcut, rutina activităților zilnice nu-i ocupa prea mult timp și de la o vreme încoace o apăsare necunoscută n-o mai lăsa să doarmă nici nopțile. Prea mult timp liber și prea puțină activitate, și-a spus, știind că oricum n-o să se apuce de jogging sau de făcut goblen ca să umple golurile. Și oricum, sălile de gimnastică, shoppingul sau yoga i se păreau clișee nemeritate și greu de suprapus peste felul ei de a fi. Priveliștea neschimbată, încadrată de siluetele blocurilor, pe care o privea zilnic, era îmbibată cu apă. Ploua mărunt de două zile, fără oprire. Nu putea respira normal, prea multă umezeală în aer, era jilav, ud și mocirlos peste tot peste tot. Fără să simtă vreo înviorare de la aerul rece, avea o impresie neplăcută că ploaia o pătrunde prin pori și ajunge undeva în încheieturi. Sprijinită, cu mâinile prinse de balustradă, încerca să tragă în piept aerul separat mărunt, izolat printre picăturile de ploaie. Își simțea picioarele străine, reci, așa cum ieșise, în ciorapi, pe scândurile ude din balcon. Să le ia naiba de încheieturi, s-o ia naiba de mișcare, s-o ia naiba de ploaie. Revenită în bucătăria cu pereții la locul lor se învârti câteva minute fără rost, ridică scaunul și-l împinse la locul lui, apoi se opri cu ochii țintă la setul de condimente din raftul de deasupra aragazului. Ar putea face ordine, să arunce câteva la gunoi, unele păreau foarte vechi și era sigură ca vreo două sunt goale. O să cumpere niște condimente noi, vede ea de care, nu le cunoștea prea bine întrebuințarea dar o să se uite pe net și poate face ceva de mâncare mai târziu, când o să vina el acasă. Cu condimente multe, să simtă un gust nou în gură. Și miros, altul decât mirosul asta ud al ploii.

Închise ușa apartamentului, răsuci cheia de două ori, încurcată între plasa care atârna în mână stânga și umbrela pe care o ținea în dreapta. Aruncă cheile în buzunarul oblic al hanoracului cu senzația ca ceva îi lipsește. Își uitase telefonul și a întins mâna din nou după chei, dar înainte să atingă buzunarul, a renunțat. Gestul era a lehamite, ”nu mă întorc, n-are cine să mă sune în juma de oră” iar gândul avea și el lehamitea lui. Mocheta din hol era proaspăt curățată, auzise mai devreme zgomotul aspiratorului în holul blocului și în treacăt ocoli punga cu gunoi pe care vecinul o lăsase lângă ușă, legată neglijent și din care se ițeau niște frunze de ceapă.
Chemă liftul apăsând pe butonul care lucea oglindă, frecat și el probabil destul recent și se hotărî să își lege șireturile care se târau pe mochetă. Gestul avea lentoare și aceeași lehamite de care se săturase până și ea, un șiret, al doilea, unul peste altul petrecute, nod, fundiță. Când să-l lege pe celalalt, a venit liftul. L-a lăsat dezlegat.

 

Ușile liftului s-au apropiat până la a se închide, s-au oprit la o palmă una de alta și s-au deschis înapoi. Mișcarea s-a repetat încă o dată. Și încă o dată. Apoi au înțepenit cu o distanță mică între ele și liftul nu a mai pornit de pe loc. “M-am blocat” s-a auzit femeia spunând cu voce tare._Și bineînțeles, acum mi-am găsit să-mi uit telefonul. Numărul de apelat pentru astfel de întâmplări era scris cu litere galbene, deasupra plăcii metalice. Apăsă butonul de urgență și o sonerie a început să sune strident. Sunetul era neobișnuit, nu-l mai auzise și atât de neașteptat în liniștea deplină încât o speriase. N-a mai apăsat a două oară. Cu ochii la butonul de panică, care părea că se mărește, s-a tras un pas înapoi, apoi încă unul până când a simțit în spate duritatea peretului. S-a lăsat să alunece în colț, greu, cu ochii măriți, fixați pe butonul rotund și fără altă voință decât aceea de a simți podeaua tare sub ea. Plasa cu portofelul umflat zăcea aruncată într-o parte, apucase umbrela și o ținea cu amândouă mâinile, la fel ca cei care umblă pe sârmă, ținându-și echilibrul. În unghiul dintre cei doi pereți metalici și-a adus genunchii care tremurau aproape de piept. Câteva secunde a simțit în rotule vibrația geamătului care venea nu știa de unde. Când am ajuns eu aici? Cum am ajuns aici? Cum? Apoi încordarea a părăsit-o pe neașteptate, umerii au căzut necontrolat, eliberând lacrimile care se scurgeau pe obraji, gros, ducand cu ele rimelul pus de dimineata,  fără să le șteargă. Strângea umbrela în continuare apăsând gambele spre interior, spre sine, în timp ce capul cobora învins pe genunchi, dând trupului ghemuit poziția veche și protectoare de foetus.
Prin ușile întredeschise ale liftului pătrundea o fâșie a întunericului de pe hol.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s