Diminețile în care mă scol devreme fără să fie nevoie să mă trezesc sunt cele în care fiecare secundă trece fără grabă, o văd, secunda, iau o gură de cafea, număr până la trei și o aștept. Cordonul halatului ține bine ascuns un rest de năucire dar o descoperă în timp ce se luminează de zi. dincolo de fereastra cu flori care n-au aflat că-i iarnă. Dincoace ar mai fi răspunsuri, un nor, ceva, o posibilitate de a căuta în horoscop intențiile unui vis ascuns sub un clopot de sticlă sau pe cela ale fugii roz de realitate. Dar e devreme, prea devreme.
Diminețile în care mă scol și nu mi-e somn sunt o oprire, o rasuflare între prelungirea unei întâmplări oarecare începute în noapte și planuri făcute dinainte pentru o săptămâna în care nu știu ce, nu știu cum și nu știu până când dar nu mai pare important fiindcă e timpul ăla rar pentru nimic, în care nu creezi, nu distrugi și nici nu ții aproape. Un interval scurt petrecut într-o lume albă patată doar de gabenusul unui ou și nevoia de-a face ochii mari sau de a fi mai înțeleaptă decât ieri.
Diminețile în care mă scol devreme, fără ceas sunt cele care în care ninge sau plouă dar nu contează fiindcă vin cu un zâmbet sau mai multe, cu răgaz provizoriu și pentru scurt timp. Sunt cele în care privesc , ascult și-mi tin uimirea pentru mine.
Cele în care nu simt nevoia să schimb nimic.
My Cookies 