M-am trezit cu lumina soarelui pe față, fără să știu exact unde mă aflu, am deschis ochii, i-am rotit în jur, mi-am întins brațele și după două secunde de derută, mi-am amintit. Eram în compartiment, era dimineață iar trenul era oprit. Trenul era OPRIT! Am sărit în picioare ca un arc și m-am repezit la fereastră. Era o gară, o gară adevărată! Mi-am tras bocancii în picioare, am înhățat rucsacul și am fugit la ușa vagonului. Nu era deschisă. Am început să bat în geam cu pumnii, pe peron era lume, trebuie să mă vadă cineva!. Un om în uniformă de lucrător feroviar a ridicat ochii spre mine, probabil auzise zgomotul, apoi s-a holbat de parcă nu-i venea să creadă. Mă văzuse, deci existam. I-am făcut semn să-mi deschidă ușă dar s-a mai holbat o data și a fugit undeva în interior.
Furioasă, am început să lovesc în geam și mai tare, simțeam că întru iar în panică. nu se poate, nu se poate, cineva trebuie să mă scoată de aici. De data asta m-am uitat după extinctor, eram în stare să sparg geamul, ocazia asta n-o mai scap fiindcă mă temeam că trenul va pleca din nou. După câteva minute omul a revenit în fugă, urmat de alți trei, dintre care doi erau în uniforme de poliție. Wtf?
I-am auzit cum deschid ușa, frematam de nerăbdare. Polițiștii se uitau la mine ca la o apariție, am zâmbit strâmb și m-am gândit scurt cum arătam, trezită din somn, cu șireturile dezlegate la bocanci, părul nepieptanat, cu paltonul trântit peste treningul în care dormisem. Dar nu mai conta, ușa vagonului era deschisă, am inspirat aerul tare, ceea ce simțeam era fericire în formă pură, puteam să ies, puteam să plec, în sfârșit eram liberă. Când am coborât, m-au înconjurat, unul dintre ei a scos o legitimație și a început să vorbească într-o limbă care suna nordic, dar era diferită de suedeză. Abia atunci m-am uitat la panoul de afișaj care era la câțiva metri de mine. Copenhaga. Eram în Danemarca.
– English, please, am cerut, în timp ce încercam să revin la realitate
– Va rugăm să ne arătați actele de identitate după care ne veți însoți la biroul din incinta gării. În vagonul acesta nu trebuia să fie nimeni, va trebui să lămurim cum ați ajuns acolo și ce anume ați făcut în timpul călătoriei.
Aha. Mi-au luat rucsacul, telefonul pe care îl țineam în mână, doi dintre ei au rămas să păzească ușa vagonului, ceilalți doi m-au încadrat la stânga și la dreapta, arătându-mi direcția în care trebuie s-o iau. Wow, scena era ireală, parcă eram un infractor internațional. Bine ca nu-mi puseseră cătușe. M-au escortat pe peronul lung, acoperit cu o cupolă imensă din sticlă și metal sprijinită pe coloane înalte, până undeva înăuntrul gării. Era ciudat să fiu dusă așa, între doi polițai, mi se părea că toată lumea se uită la mine și m-am oprit să-mi leg bocancii, măcar să arăt a infractoare cu șireturile legate regulamentar. Am intrat apoi într-o clădire de cărămidă roșie și am urcat la etaj, probabil acolo erau birourile poliției feroviare. Au deschis ușa unei încăperi și mi s-a indicat un scaun, lângă o masă cu picioare de inox. M-am așezat încercând să rămân calmă și să îmi fac ordine în gânduri. Era pentru prima oară când ajungeam să dau declarații la poliție. Dar măcar se va clarifica, în sfârșit, toată povestea asta.
Am rămas singură câteva minute, apoi au intrat un bărbat și o femeie. Bărbatul era masiv, blond, avea fața cu trăsături tăiate în muchii, purta o pereche de blugi obișnuiți și o bluză albastră, femeia era în uniformă, tânără și foarte serioasă. Bad cop, good cop, am gândit imediat, prea multe filme americane cu polițiști. S-au așezat în fața mea, mi-au pus pe masă documentul de identitate suedez, cel pe care îl dădusem, apoi mi-au mai cerut o data datele de identificare, în timp ce femeia tasta rapid pe un laptop cu capacul întors spre mine.
-Unde ați urcat și cum ați ajuns în tren?
Am zâmbit și le-am spus că voiam la fel de mult să aflu ce s-a întâmplat și cum am ajuns de una singură într-un vagon care nu a mai fost deschis și la o destinație care nu figura pe biletul cumpărat inițial.
-Să începem atunci, a zis polițistul.
Am povestit tot ce știam. Urcarea în tren la gara centrală din Stockholm, la opt seara cu destinația Göteborg și scopul, conferința la care trebuia să fiu translator. Controlorul care venise să-mi verifice biletul mi-a spus ca trenul nu va opri până dimineață, voi rămâne singură în vagon și nu știa destinația la care ajung. Apoi am constatat că vagonul era gol, trenul oprise totuși la ora estimată, cea la care trebuia să cobor dar nu văzusem nici un fel de gară, ușa n-a fost deschisă și nu a urcat nimeni altcineva. M-am abținut să le vorbesc despre povestea cu zarurile sau despre faptul că aș fi oprit trenul în mijlocul nopții, cum îmi spusese Controlorul, suna științifico-fantastic și mi-era teamă că mă vor duce la vreun consult, dar le-am spus că îl mai văzusem o dată în timpul călătoriei, deși nu-mi era clar locul în care se ascundea. M-au ascultat, mi-au pus câteva întrebări, apoi m-au rugat să pun totul pe hârtie.
-Am dreptul să dau un telefon?
-Nu sunteți acuzată de nimic. E nevoie, însă, să facem câteva verificări așa că vă rugăm să așteptați în liniște. Și să ne spuneți dacă mai aveți nevoie de ceva.
-O apă și o cafea cu zahăr, dacă se poate.
Se putea. Polițaiul înalt mi-a adus un pahar de plastic cu cafea caldă, o sticlă de apa, a pus pe masă câteva coli și un pix, mi-a spus ca mă lasă singură și se întoarce mai târziu. Nu aveam prea mult de scris înafara celor povestite deja, textul avea să fie scurt. Am terminat destul de repede și m-am pus pe așteptat. După un timp, polițistul a venit, a ridicat hârtiile, a aruncat o ocheadă scurtă ca și când ar fi întrebat “doar atât?”. Am ridicat din umeri, nu știam mai mult.
-Mai aveți de așteptat vreo două ore. Vagonul are camere de luat vederi și verificăm imaginile să vedem dacă și ele corespund cu povestea dumneavoastră.
Am strâns buzele nemulțumită.
-Am de ales?
-Nu prea, a zis omul, în continuare serios.
Am rămas în încăpere destul de mult timp dar cu o senzație bună, știam că se vă lămuri totul, mă plictiseam însă și speram să se termine cu verificările cât mai repede. Voiam să le sun pe fețe, știam că și-au dat seama că ceva nu-i în regulă și aș fi vrut să le liniștesc, să le spun măcar că sunt bine. Mi-am impus să nu mă gândesc la altceva, noaptea cu amintiri a fost oricum, prea lungă. Pe de altă parte, Copenhaga…. ”O să ajungi undeva, dar nu e locul în care te aștepți să ajungi.” spusese Controlorul. Îmi venea să râd. În nici un caz nu-mi programasem să vizitez capitala Danemarcei. După ce ies de aici le trimit mesaj lui Alex și Lianei, doi prieteni din online, dacă au timp, e o ocazie bună să bem o cafea și să ne cunoaștem în real.
Fără să fac nimic, timpul trecea greu iar răbdarea n-a fost niciodată punctul meu forțe. Apoi, într-un târziu, cam pe când mă săturasem de priveliștea acoperișului gării văzută prin geamul cu gratii, polițistul s-a întors în încăpere și s-a așezat. Își pierduse imobilitatea, expresia feței îmi spunea “gata, s-a terminat”.
-Ne scuzați că a durat atât de mult. Va datorăm câteva explicații. Vagonul în care ați urcat era unul pentru transport securizat. Sunt vagoane speciale pentru acest tip de transport, așa cum probabil ați constatat, sunt construite fără uși de trecere între ele. Ne-am uitat pe camerele de luat vederi și am văzut cum, în gara din Stockholm, ați urcat în tren fără nici o ezitare. Cel care trebuia să păzească intrarea în vagon a lipsit câteva secunde, era întors cu spatele și dădea cuiva niște explicații, din cauza asta nu v-a oprit nimeni, apoi a închis ușa fără să mai verifice interiorul. În Göteborg vagonul a fost mutat pe altă linie și alipit trenului care a ajuns aici. Din nou, n-a fost verificat fiindcă nimeni nu s-a gândit că ar putea fi cineva în el. În plus, în timpul nopții a avut loc o defecțiune la locomotivă și trenul a fost oprit cam două ore, a ajuns în Copenhaga cu mare întârziere. Sunt scăpări serioase, e o breșă de securitate care trebuie remediată.
– Știu când s-a oprit, curentul a fost interupt, eram undeva în câmp, nu se vedea nici o lumina, ploua și n-am auzit nici un altfel de zgomot. Dar nu mi s-a părut că ar fi trecut două ore. Poate adormisem, am ațipit de câteva ori. De altfel, atunci l-am văzut pe Controlor a două oară.
M-a privit ceva mai ciudat și a continuat.
– A fost verificat și conținutul transportului, era un seif de care se pare că nu v-ați apropiat deloc. Din cauza asta ați așteptat mai mult, am anunțat proprietarul să vina să preia personal marfa transportată, am vrut să ne asigurăm că nimic nu e atins și că nimic nu lipsește. Între timp am vizionat imaginile din timpul călătoriei, v-am verificat identitatea și se pare că e în regulă. Sunteți liberă să plecați. Rămâneți totuși la dispoziția noastră dacă vor mai fi întrebări sau declarații de dat.
– Pot să plec? Oh, ce bine! Mulțumesc, mulțumesc! Da, da, știți unde să mă găsiți, aveți adresa mea, numărul de telefon. Oricând sau dacă pot să ajut cu ceva, va rog, contactați-mă.
Am vrut să mă ridic de pe scaun dar mi-am adus aminte că mai aveam o nelămurire.
– Mai am totuși o întrebare. Ce era cu domnul acela în vârstă, Controlorul, l-ați găsit?
– Este singurul aspect neconcludent în toată povestea și ne cam încurcă. Nimeni altcineva nu a urcat și nu a fost găsit în vagon și nici o persoană cu semnalmentele pe care le-ați descris nu a fost implicată în această acțiune. Am verificat toate imaginile din interior, n-a fost nimeni în vagon în afară dumneavoastră, asta pot să vă confirm cu certitudine. Nu știu ce să spun, este evident că ați fost destul de speriată când v-ați trezit singură acolo, am văzut înregistrările, v-ați mutat dintr-un compartiment în altul și la început ați avut o stare de agitație, zicem noi firească, pentru o situație atât de neobișnuită. Poate v-ați imaginat că mai e cineva, nu știu, ca să va clarificați probabil ar trebui să consultați un psiholog.
– Dar am vorbit cu el de două ori. Cred că v-ați convins că nu sunt nebună și că nu inventez nimic. Dar sigur n-am ..
Polițistul se uită lung la mine, așa că mi-am zis să nu insist, poate se răzgândesc și nu mă mai lasă să plec.
– Aș dori să îmi dați o indicație, adresa unui hotel , o cazare în oraș, trebuie să mă organizez. În Copenhaga am ajuns pentru prima oară, și dacă tot sunt aici mă gândesc să rămân vreo zi-două, am prieteni aici și e o ocazie bună să-i întâlnesc și să vizitez orașul. Apoi mă întorc în Stockholm, nu mai are rost să merg la Göteborg, O să-mi iau un bilet de avion, e o șansă mai mică să urc în avionul greșit. Cred.
Omul a zâmbit, față cu trăsături colțuroase s-a schimbat într-o secundă.
– Vă conduc la un hotel, dacă mai așteptați câteva minute, mergem împreună, mașina mea e în parcare.
– Oh, da, mulțumesc mult. Apreciez orice ajutor, sunt destul de dezorientată în momentul asta. Cobor și vă aștept la ieșire, abia aștept să fumez o țigară. Între timp aș vrea sun acasă, sunt sigură ca lumea mă caută deja.
Mi-a înapoiat telefonul și rucsacul. Bănuiam că au luat telefonul la cercetat și mă întrebam dacă au tras cu ochiul prin folderul de fotografii, aveam acolo câteva mai…personale. Abia mă abțineam să nu mă uit în telefon, să văd dacă găsesc ceva neobișnuit deși era evident că sunt profesioniști și e greu de crezut că va fi vreo urmă.
Am ieșit pe trepte, era rece dar era soare și mi-am întins fața să prind câteva raze. Pachetul de țigări era în rucsac, am scos o țigară și am început să scotocesc prin buzunare după brichetă. Brusc, am simțit cum mi se răcesc mâinile și un fior m-a străbătut din cap până în picioare. În buzunarul din dreapta al paltonului erau cele două zaruri pe care le primisem de la Controlor. Le-am scos cu grijă și m-am uitat atent la ele, cu sentimente multe și amestecate. Erau două zaruri obișnuite, ceva mai mari decât cele folosite la jocul de table, dar mai mici decât cele pe care le văzusem prin cazinouri. Punctele negre ale numerelor erau bine reliefate, muchiile erau netede, fațetele cuburilor translucide, păreau neatinse și nefolosite. Mi-am ridicat ochii din nou spre soare, apoi spre palma deschisă. Controlorul mi le lăsase mie, n-aveam nici o îndoială, dar nu mă mai speriau. Zâmbetul a venit de la șine, csf, ncsf, am să laș hazardului tainele care i se cuvin și misterului întrebările fără răspuns. Am închis pumnul, am pus zarurile la loc în buzunar, am mulțumit în gând și i-am promis că le voi folosi.
Semnalul mesajelor și al notificarilor necitite, ca sunetul popcornului care se coace în microunde, a năvălit din telefonul care își primea, în sfârșit, porția de internet. Le-am ignorat și am atins numărul Ellei. Telefonul abia a apucat să sune și mi-a răspuns imediat.
– Ella? Da, eu sunt. Sunt bine, dar am ajuns în Copenhaga. Stai, o să-ți povestesc, long story. N-ai să crezi ce mi s-a întâmplat….
Foto credit Killing Art
My Cookies 