Trenul 21 Minciuni (capitol lung)

masti2

Visul mă făcuse să-mi pierd și bruma de liniște pe care o aveam, fiindcă așa cum se întâmplă de obicei, țineam minte fiecare amănunt. Îl visam din când în când, în tot felul de ipostaze și îi povesteam visele scriindu-le pe mail sau i le trimiteam în căsuța de mesaje. Râdea de mine, apoi comentam împreună, actiunea era mereu colorata și cu detalii. Acum nu-mi doream decât ca întâmplarea să devină cât mai rară și speram că, în timp, in cat mai scurt timp, va dispărea umbra lui cuibărită pe-acolo, ascunsă perfid prin subconștient. Mi-am impus cu seriozitate să uit tot ceea ce ține de el, de aceea, de fiecare dată când mi se întâmpla, intram într-un soi de panică, aveam un sentiment greu, de insatisfacție, de perspectivă și obiectiv ratat. Și un gust amar în gură, gustul de vomă al trădării.
Am respirat adânc și am băut toată apa din sticlă, să scap de greața pe care o simțeam urcând pe gâtul uscat. Apoi, mai limpede, m-am uitat în jur. În lumea reală nu se schimbase nimic. Trenul avea un ritm constant acum, noaptea era brăzdată de stropi de ploaie, vagonul era tot gol și eu eram tot singură. Până dimineață erau încă multe ore, somnul dispăruse, nu aveam prea multe de făcut și nu voiam să încep iar cu amintirile. Nu știam în ce parte mă vor duce, dacă îmi folosește la ceva și-mi ajungea nesiguranța destinației trenului. Am citit o teorie conform căreia scormonitul psihologic, încercările de a reveni again and again asupra unor evenimente din trecut reactivează căile neuronale, le batatoreste și aduce obsedant în memorie întâmplarea de care vrei să scapi sau de care vrei să te vindeci. Chiar dacă or să mă certe terapeuții, mi se pare că studiul ăla are o logică fiziologică și de mecanism neuronal firesc. E ca și cum ai zgâria la nesfârșit, până la sânge, o rană care vrea să se vindece. Ca să-mi ocup timpul cu ceva, m-am apucat să fac ordine, am luat ambalajele goale, le-am mototolit și aruncat în coșul mic de gunoi, am șters măsuța cu niște șervețele, m-am dus la automat, am mai luat o apă și o cafea. În rucsac aveam un trening mai subțire pe care îl foloseam pentru somn când plecam în deplasări scurte, așa cum, teoretic, ar fi trebuit să fie aceasta. L-am tras pe mine, am împăturit blugii și pulovarul în rucsac și abia apoi m-am întins pe banchetă. De-acum eram ca acasă.

 

M-am mutat mult și des de când mă știu. Ai mei ziceau că nu-mi găsesc locul și așa era. Am schimbat o grămadă de locuințe, prietenii se luau cu mâinile de cap, mutatul era un fel de rutină executată cel puțin o data la doi ani. Probabil de aceea, reușesc foarte repede să îmi creez oriunde un colț în care să mă simt confortabil și comod. Mutările dese m-au făcut să nu pun un preț prea mare pe obiecte pentru simplul motiv ca trebuiau împachetate, transportate și strămutate foarte des. E filozofia mea primară, renunț la obiecte foarte ușor și la oameni foarte greu. În Stockholm locuiam încă la gazdele mele, dar dorul si necesitatea unei case proprii, a mea, deveneau extrem de  importante așa că am început să studiez serios problema locativă. Mă lovisem o dată de ea, știam cât e de greu și cât costă să găsești o chirie rezonabilă mai aproape de metrou sau de pendeltåg și uite-așa, a început să-mi încolțească în minte planul de cumpărare al unui apartament. Pentru că pur și simplu părea o soluție mult mai la îndemână. De la spitalul care îmi oferise primul job și unde am lucrat vreo șase luni, m-am mutat la un altul. Îi vedeam pe suedezi, erau mobili, nu se cramponau de o ramură sau alta și luasem decizia să fiu si eu la fel, să acumulez experiențe de muncă diferite, in orice caz, să nu mai rămân ani în șir blocată în același loc, așa cum fusesem în țara. Apoi, între ofertele care îmi veneau zilnic pe mail am găsit o ofertă de job cu specializare la unul dintre cele mai mari spitale din Stockholm. Suna perfect pentru mine, studiu și muncă la pachet păreau să fie lozul câștigător, aveam posibilitatea să merg înainte cu învățarea limbii, să fac eventual un salt profesional și să pot munci păstrând același ritm. Începeam să fiu mulțumită de parcurs, în sfârșit mă descurcam ceva mai ușor cu banii, mi-am făcut niște calcul care păreau ușor departe de realitate dar mi-am făcut curaj și am trimis la bancă o solicitare. S-a aprobat a două zi, puteam să încep sa-mi caut  casa.
Dacă la bancă a mers foarte ușor, căutarea unui apartament s-a dovedit a fi o veritabilă aventură. Aveam o limită de preț stabilită, peste care nu puteam să urc. Stockholmul e un oraș întins, rarefiat, are mai mult de o sută de kilometri lungime dar între cartiere există kilometri întregi de pădure și contrar tendințelor urbane, suedezii nu sacrifică pădurea pentru a construi apartamente. Criza locuințelor urca, însă, prețurile vizibil și de la o lună la alta. Fiecare apartament de vânzare era vizat de mai mulți potențiali cumpărători care se prezentau în ziua stabilită pentru visning/vizionare, apoi apartamentul intra la licitație. Adică în sus. De fiecare dată când găseam ceva convenabil, nivelul licitației îmi depășea puterea de cumpărare, iar la prețul afișat inițial pe site se adăugau minim douăzeci de procente ba au fost câteva apartamente care, practic, s-au dublat. Devenea frustrant, la fiecare sfârșit de săptămâna mergeam la două-trei visninguri, ba am ajuns să ne recunoaștem între noi, cumpărătorii cu puține speranțe, cei care ne întâlneam duminică de duminică.

În timp ce la mine, de bine, de rău se clarificau câteva direcții și părea că o iau într-o oarecare ascensiune, Răzvan nu avea o perioadă prea bună. Vedeam asta si nu eram foarte sigura daca sau cum puteam sa il ajut, intr-un fel sau altul ofertele mele picau prost sau nu erau ceea ce isi dorea de la mine. Si e drept,  eram destul de prinsă cu ale mele, n-am avut disponibilitatea sau resursele necesare in plus, stiam cat de greu e sa ma ofer si cat de greu ii era sa accepte ajutor. Avusesem prea multe discuții pe tema asta,  ura ajutorul nesolicitat si cum diplomația era departe de a fi punctul meu forțe  așteptam oarecum semne de solicitare și de aprobare de la el.

În cele din urmă, prin primăvară, mi-a spus, pe neașteptate, că pleacă într-o excursie. N-am întrebat cu cine, bănuiam că nu era singur dar nu voiam să mă gândesc prea mult, eram confuză, n-aveam tipare, nu erau limite de respectat și nu credeam că am dreptul să pun întrebări. După câteva zile, însă, a început să îmi trimită sms-uri în cascadă. Părea un joc amuzant, obraznic și recunosc, excitant să primesc mesaje de felul acela de la el știind că e cu altcineva. S-a întors, după două săptămâni, mai aprins că niciodată, de la avion a fugit să-și lase bagajul, să ia mașina și s-a repezit după mine. Abia am avut răbdare să ajungem până în casă, cred că am avut noroc atunci că liftul nu se blocase. Îmi adusese ciocolată belgiană și bomboane olandeze. N-am întrebat prea multe și nici n-am cerut explicații, probabil de aceea a simțit nevoia să le dea el.

Mi-a confirmat că fusese cu o “prietena”.

– E doar o prietenă, tot pe fb am cunoscut-o, m-a contactat fiindca avea nevoie de niște informații. I le-am dat și am început să vorbim ceva mai mult. Mi-a propus să mergem în excursie, voia să facă o călătorie mai lungă și nu voia să o facă singură. Știa cât de mult iubesc Franța, cunosc locurile, la mine e oricum o perioadă moartă și am fost de acord în cele din urmă să merg ca ghid. Sigur, nu-s naiv, am știut că își dorea mai mult, dar am crezut că stabilesc niște limite iar ea le va respecta. M-am convins pe parcurs că fost un fel de capcană și că s-ar fi folosit de orice mijloc doar ca să merg cu ea. E o țipă extrem de insistentă și a înțeles foarte greu refuzul chiar dacă inițial a fost de acord că nu putem fi decât prieteni și că vom face călătoria ca tovarăși de drum. Sincer, pe de o parte îmi pare rău că m-am dus, pe de altă parte mi-era dor să ies din Suedia, n-am mai făcut-o de ani de zile.

Mă uitam la el și nu-mi venea să cred că se aștepta să îl cred. În planurile noastre inițiale ne-am văzut colindând Parisul, conducand pe sosele lungi și bântuind pe plaje pustii, Răzvan avea povești despre locuri neumblate, am petrecut o grămadă de timp împreună căutând cu Google Maps refugii ferite de ochii lumii. N-am spus nimic, nu era nimic de spus, eram ușurată să îl văd din nou plin de viață, după perioada grea pe care știam că o avusese. Sună de-a dreptul idiot dar înainte de orice altceva îmi doream ca el să fie bine. Excursii vor mai fi, lumea e tot acolo, mi-am spus. Deși nu i-o cerusem, mi-a spus cine e și că nu vrea să mai aibă contact cu ea, era foarte decis să întrerupă legătura cu “femeia aceea”, fiindcă, zicea el, insistența ei devine periculoasă.

Cât despre noi, îmi spusese adevărul iar în momentul acela, pentru mine doar asta conta. Marele avantaj al adevărului este ca oferă opțiuni iar hotărârile pot fi luate la lumină, în cunoștință de cauză. Mărturisirea lui îmi oferea opțiunea să plec și să las povestea în spate sau să continuăm ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am rămas.

 

La visningul următor am fost singurul client. Prețul apartamentului era bun, zona era convenabilă, întreținerea era cam mare iar apartamentul prezentat pe site era extrem de prost fotografiat. Eram la capătul nervilor și sătulă de căutări dar mi-am zis să mă duc totuși să-l văd. Proprietarul era un bătrân, zdravăn și masiv care trăia singur și voia să se mute undeva, la tara. Apartamentul era aglomerat, plin de mobilă și lucruri vechi, nerenovat probabil de zeci de ani, dar nu-mi păsa deloc. Am renovat si schimbat de una singură toate locurile în care am stat și știam ca pot să o fac din nou, de data asta în Suedia. Am licitat prețul cerut, am așteptat câteva zile. Când reprezentantul firmei de imobiliare m-a sunat să mă cheme să scriem precontractul nu-mi venea să cred, mă temeam că va veni altcineva în ultima secundă și am semnat actele cu grabă și entuziasm. Am stabilit că într-o lună primesc cheile și contractul. Eram nebună de fericire, aveam toate planurile făcute și-mi stătea mintea doar la culori de pereți, podele lăcuite și combinații de perdele deși habar n-aveam cum o să mă descurc cu toate, n-aveam absolut nimic al meu în afară de o saltea si de computerul desktop. Răzvan parea că se bucură și el pentru mine, am început să colindăm tot felul de magazine în căutare de prețuri bune. După care, pe neașteptate, nimic n-a mai fost în regulă . Apăreau din senin cuvinte în doi peri, atitudini evazive, iritări din nimic, certuri fără un obiect clar, care îmi întunecau toată bucuria. Am pus-o, bineînțeles, pe seama faptului ca începuse să fie el însuși foarte ocupat și probabil  eu cu planurile mele eram, nu-i așa, prea invaziva. Pentru următorul weekend își programase o călătorie la Helsinki, în interes de serviciu, in care pleca cu vaporul împreună cu vreo doi colegi. Pupat, baftă, sper să n-ai rău de mare, ne vedem luni.

 

Îmi încolțise însă o bănuiala și în seara următoare m-am uitat pe pagina femeii. Pe wall erau câteva fotografii destul de prost făcute din Stockholm iar în câteva cadre am recunoscut fără greș blocul lui Răzvan și împrejurimile. N-am mai putut să gândesc nimic, am privit fiecare poză, să fiu sigură că nu mă înșel, mi-am tras una peste frunte și i-am trimis un mesaj scurt.
”Distractie plăcută. Helsinki pare să fie ceva mai aproape decât știam eu, dar se știe deja că am problemă cu aproximarea distanțelor. Un singur lucru ți-am cerut: să nu mă minți.”
N-am mai așteptat nici un răspuns, l-am blocat pe fb și am hotărât ca gata, am pus punct poveștii ăsteia.
După vreo săptămâna am semnat actele pentru casă. Am luat cheile, le-am pus în geantă, îmi venea să râd și să plâng. Voiam să le spun tuturor, să strig de bucurie, era momentul meu magic. Reușisem, îmi împlinisem un vis. Nu știam unde să mă duc și ce să fac, în mulțimea aia de oameni eram singură, am umblat un timp fără direcție, năucă și aproape fără să-mi dau seama m-am trezit în gara centrală, inima cu fibrilatie a Stockholmului. Am intrat să iau o cafea și i-am spus băiatului de la casă.

– Știi, azi mi-am cumpărat apartament.
– Felicitări! Bravo! Wow, ce bucurie, eu mă chinui de un an!

Tanarul blond era expansiv, mi-a strâns mâna pe care o întinsesem, mi-a urat să-mi fie bine în noua casă și nu mi-a acceptat banii pentru cafea. Gestul atât de simplu și de sincer m-a înmuiat de tot, îmi făcea atât de bine să văd chiar si un străin care se bucura cu adevărat, din suflet pentru mine. Am ieșit apoi și m-am așezat pe o bancă, cu ochii spre intrarea de metrou, trenul care m-ar fi dus la el, omul care ar fi putut să-mi întregească bucuria, să o facă completă și rotundă ca un cerc cu o simplă îmbrățișare.
Nu mi-am sunat familia, nu atunci. Plecarea mea a fost începutul unei fisuri care s-a lărgit în ani, crăpătura exista probabil și înainte dar cât timp fusesem acolo găsisem metode de a carpi și repara ziduri șubrede. De aici, însă, se vedeau toate viciile de construcție iar efortul de a menține legăturile solide devenise mult mai dificil de făcut. Nu simteam nevoia sa ii sun, chiar daca stiam ca se vor mandri cu mine in cercul lor de vecini si cunostinte sau poate tocmai de aceea.

Aveam pe atunci un prieten pe fb, un om bun cu care povesteam destul de des și care era la curent cu toate demersurile, disperările și încercările mele locative iar eu voiam să vorbesc cu cineva care înțelegea cât de mult înseamnă pentru mine și să pot împărtăși un strop din bucuria aceea care mă copleșea. Nu-l mai am acum și nici măcar nu mai știu care e motivul pentru care a ales să mă scoată din lista la un moment dat. Dar atunci, în ziua aceea, el a fost primul căruia i-am trimis mesaj.
“Mihai, mi-am luat casa”

 

 

Vara aceea a fost cea mai caldă din câte am prins vreodată în Stockholm. Temperatura urca până la 27 de grade, era greu de respirat dar nu mă plângeam deloc,  eu eram bucuroasă că mi se uscau pereții. În serile lungi, nordice, fără noapte, stăteam pe balcon și încercam să nu privesc spre telefon. Parcă eram într-un sevraj continuu, m-aș fi rugat, am meditat, aș fi făcut orice, orice, doar  să nu-l mai am în minte. Mă anesteziam cu muncă multă, cu efort fizic până la epuizare, aveam oricum atât de multe de făcut.  Nu mi-am montat desktopul câteva luni l-am lăsat să zacă în cutie, nedesfăcut, pentru ca pe telefon n-aveam acces atât de liber la căutări și încercam să-mi stăpânesc impulsurile de a ști măcar ce face. Mi-era dor de el si mi-era teamă fiindcă simțeam că punctul acela din plex , cel în care mi se oprise respirația in ziua aceea, se mărea, în loc să se micșoreze, că se transformă în gol și nu vedeam nimic care ar fi putut să îl umple.

L-am deblocat după trei luni, golul devenise insuportabil. Am respirat parcă pentru prima oară după mult timp când i-am văzut fotografia. A observat imediat, era ca și cum stătea la pândă, mi-a trimis mesaj și a venit la mine în aceeași zi.
– N-am apucat să-ți văd noua casă, vin să văd unde stai.

Când a intrat în casă am avut din nou fiorul cunoscut, cel care pornea de undeva din abdomen și mi se scurgea în picioare, slăbindu-mă iar tot ce voiam era sa ma tin tare si sa nu fac concesii. N-a încercat s-o scalde și nici n-a început vreo conversație convenabilă, a intrat direct în subiect, ca si cand ne-am fi despartit abia ieri.
– Nu știi prin câte am trecut de atunci. Femeia aia e bolnavă psihic, e obsedată. Mă urmărește, mi-a trimis sute de mailuri, îmi trimitea mesaje, mă suna în fiecare zi. Scrisori, rugăminți, amenințări, am blocat-o pe toate canalele posibile. O să-ți arăt mailurile, a fost o perioadă oribilă. Nu pricep de ce avea așteptări de la mine, îi spusesem clar și concis că suntem doar prieteni dar ea a construit în mintea ei o întreagă poveste de amor în care protagonistul sunt eu și o relație care nu exista.  Vreau să mă crezi, în afară de excursia aia nu i-am promis niciodată nimic.

– M-ai mințit și ai promis că n-ai să o faci. Răzvan, nu spun vorbe mari, dar dacă dispare adevărul dintre noi, nu mai rămâne nimic altceva. Nu mă interesează relația ta cu ea, nu e problema mea, e doar a ta și vorbesc serios, mă aștept să îți rezolvi singur încurcăturile sentimentale. Am văzut fotografiile pe fb, erau făcute în fața blocului tău iar tu mi-ai spus că pleci în Finlanda. În aceeași zi.
– Nu am nici un fel de explicație logică pentru ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea. Mesajul și blockul de la ține m-au lăsat fără nici un fel de replică. Femeia aia venise probabil aici, să mă urmărească. Eu am plecat cu unul dintre vasele Viking Line, e unul nou și modern care m-a impresionat, trebuie să mergem odată împreună. Mai am biletele, să știi, le-am adus cu mine, poți să verifici, am plecat în vinerea aia cu doi colegi și m-am întors duminică. Nu pot să înțeleg nici acum ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat coincidența naibii și ce căuta ea în Stockholm. După ce m-ai blocat, m-am uitat și eu pe pagina ei și m-am îngrozit. Fotografiile erau făcute în fața casei mele, ceea ce înseamnă ca mă aștepta, că fost acolo, la pândă. Ți-am spus că e obsedată și periculoasă. Poți să-ți imaginezi așa ceva?

– De ce nu m-ai căutat tu? Puteai să mă suni, era simplu să clarifici totul, pe telefon nu erai blocat.
– Pentru că tu aveai deja o părere și erai sigură, sigură că știi ce se petrece. Iar eu m-am săturat să mă tot scuz sau să încerc să îți explic situații asupra cărora tu nu ai nici o îndoială. Pentru că m-am simțit jignit de bănuielile tale și de faptul că n-ai știut că nu te-aș minți vreodată. Și pentru că știam că dacă nu te las în ale tale, n-am nici o șansa să mă auzi.
Fumam în balcon, amândoi, față în față. Îmi strânsesem vesta pe lângă mine, era rece, era trist și tot nu puteam să scap de îndoială. Apoi, pe neașteptate, s-a apropiat, mi-a luat mâna strans și mi-a sărutat-o iar atingerea simplă a dizolvat în mine totul, totul. L-am privit mult timp în ochi, căutând dovezi pentru șovăiala mea, pentru neîncredere, pentru neliniști. dar nu părea să fie nimic ascuns acolo, nimic în afară de dorință. Și l-am crezut, nu fiindcă voiam neapărat să-l cred ci pentru ca ceea ce îmi spunea părea să aibă  rațiune si coerentă, și pentru că am permis rațiunii să preia conducerea îgnorand simțurile care îmi strigau altceva. Dar simțurile sunt cele care înșeală, nu-i așa? M- am scuturat de un fior, am plecat ochii și am încercat să mă las condusă de logica faptelor, de dovezi și de acțiuni expuse într-o demonstrație liniară.
Acum stiu. Mințise.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s