ploaia picura pervazul geamului, la radio se auzea muzică de jazz, târzie și înceată. lumanări aprinse în toată casa pâlpâiau mici și dese în fiecare colț, căldura lor urca în flăcări inegale dând întunericului înțeles. aș fi putut să privesc la nesfârșit lumini și umbre prelinse pe pereți, deformând siluete și sensuri. m-am întors fără grabă, vedeam umbra lui crescând în umbra mea.
– știi, aș putea să găsesc înțelegeri secrete în formele de ceară sau să ghicesc durerea fitilului captiv în învelișul care se topește.
– știu, ești vrăjitoare și ai o înțelegere cu focul.
– nu-s. îmi place s-aud ploaia si…
– nu vorbi, te rog, stai nemișcată, rămâi acolo. vreau să m-aștepți. rămâi și lasă-mă să te privesc, rămâi așa.
am închis ochii, să nu-i mai văd pe-ai lui și i-am deschis cu teamă să nu pierd mai mult de o secundă. ochii verzi erau lacomi, râvneau fără rușine, treceau jinduind fiecare petic de piele, sorbeau fără grabă din toți porii și înghițeau nesățios din carne. dorința era adânc încleștată în iris și atârna prea grea în gene. l-am chemat pe nume, să vină, să iubească, era prea grea sfâșierea, cerea căldura mâinii, regăsire și potopul gurii neîmblânzite. mai aproape, tot mai aproape, mirosul de ceară topită, gustul salivei de pe buze, înțelesul prins din gleznă până-n alunecarea lungă a vertebrei, fiorul începutului din pântec. m-am smuls din îmbrățișare și m-am ridicat, voiam să văd, ba nu, să caut, erau atât de multe simțuri de cuprins și văzul era neîndestulător, se întețise foamea și dorul și lipsa și nevoia. în buze aveam atingeri și-n degete pupile dilatate, dorința se întindea în fâșii aprinse, desfăcute și despletita în șuvițe lungi
apoi o singură mișcare, înlănțuitul. aprig, mâini aspre care strâng, gura care zdrobește, avântul fără de opreliști, rotirea fără margini cu unghiile-nfipte-n piele, începutul și sfârșitul în trupuri fără linii, tremurul care creștea adulmecat în carne, șoapta înecată în ureche. respirația tot mai grea, crisparea de-o secundă topind orice voință, alunecarea cu geamăt în adânc și uitarea… uitarea..
Adormisem citind, cu rucsacul moale adunat la căpătâi și m-am trezit cu tresărirea atât de cunoscută, încât am vrut să întind mâna și să-l cuprind. Îi auzisem bătăile inimii ca și cum aș fi fost culcată în scobitură caldă dintre braț și umărul stâng, singurul loc din lume în care m-am simțit vreodată acasă și inca era acolo apăsarea brațului îmbrățișat cu palma uitată pe coapsa mea. Forma mea luase, din nou, conturul lui.
Ploua, picăturile se scurgeau pe geamul compartimentului. M-am ridicat și mi-am lăsat fruntea în palme. Va trebui să găsesc o cale să controlez visele. Ce ușor ar fi fost totul fără mirosul lui în nări și fără visul care mi-l aducea aproape. Mult mai ușor.
My Cookies 