Trenul 18 Întâlniri

chipuri

Deci, așadar și prin urmare (încep raționamentul cu o concluzie), depinde de mine. Trenul depinde de mine. De ce, în ce fel, cum e posibil, intrebările se rostogoleau fără răspunsuri, sporindu-mi starea de confuzie. Trenul pornise din nou spre destinația lui, oricare o fi aceea, Controlorul plecase, mai bine zis dispăruse fiindcă n-am văzut vreo usă deschizându-se si nici nu l-am văzut coborând. Cu toate astea, certitudinea că e pe undeva, pe aproape, îmi dădea o oarecare sigurantă. Era evident că stă la pândă, în vreo nisă sau alt fel de ascunzătoare, era clar acum că mă supraveghea de la distantă si era important că nu eram complet singură chiar dacă nu înțelegeam în ce directie se indreaptă povestea asta si care ar fi scopul. Cum să îmi inchipui că tocmai eu aș putea să fiu subiectul unui astfel de experiment era foarte greu de acceptat dar incepuse să se contureze o certitudine. Oricât de necrezut părea, eram eu și era vorba de mine iar eu nu m-am considerat vreodată o fiintă atât de importantă incat să opresc un tren sau să contez in viata altor oameni, dând-o peste cap printr-o întârziere, de exemplu.

Am inceput să pun în ordine faptele, să calculez ce știu, ce nu știu și care-s pietrele pe care pot să pun piciorul. Ceea ce pricepeam era că trenul depindea cumva de stările mele iar faptul că mă intorsesem in trecut, retrăind emoțiile, fusese o greseală. Dar nu stiam care anume e greșeala, mai mult, omul îmi spusese că, de fapt, nimic n-ar fi greseală ci doar joc,  experientă și acumulare. Sau poate nu intelesesem bine. Ce anume as fi putut să fac inchisă într-un compartiment de tren, nu știu, desi trenul, cu ușile lui blindate cu tot, era un spatiu ca oricare altul in care poti fi blocat.  Pe deasupra era clar ca trebuie să fac ceva sau se aștepta ceva de la mine. Stop. M-am gandit că poate asta a fost jocul inițial, am făcut întotdeauna ceea ce așteptau alții de la mine. Să schimb jocul, să schimb regulile, asta îmi spusese. Cum? Pe urmă timpul, timpul care mi-era acordat avea și el un sens. Aveam să răman aici pană dimineată, deci iată, incă o umbră de certitudine. Deocamdată eram năucită de noutate și nu obțineam nici un fel de ordine în gânduri, insă bănuiam că nu poate fi atât de simplu, că vor mai apărea evenimente și că se vor mai întâmplă chestii pe parcurs. În fond, cu chiu, cu vai, aruncasem zarurile.

N-am mai deschis telefonul, aveam o carte care mă aștepta pe măsută, cititul mă ajuta să mă extrag din realitate și am hotărat să incerc sa evadez intr-un fel sau altul, măcar pentru o oră. Când citesc, intru in carte și răman acolo pană închid volumul, mă proiectez cu totul în actiunea sau contextul  cărtii si cine stie, poate când ies de voi avea o altă privire asupra planului prezent. Sau poate îmi vine vreo idee. Am mângâiat coperta cu mâna …

Pentru noi, cei care trăim la depărtare, cărtile sunt o provocare constanța. Sigur, există variantă de citit online dar pentru mine, la fel ca pentru mulți alții, nu e o variantă de luat in calcul. Cartea trebuie tinută în mână, răsfoită, parcursă, se stabilește contactul apropiat și atât de greu de descris cu cititorul ei. Să le cumperi online nu era complicat dar transportul costă mai mult decât cartea. Soluția rămanea cea veche, de câte ori mergeam în tară aduceam cărti in avion, în limitele permise de bagaje. Apoi ni le impumutam între noi.

Romanul pe  care il aveam acum în mana era cumpărat la un târg de carte, avea autograf, toamna trecuta călătorisem pana in București. Pentru mine, capitala era doar un nou oraș de vizitat,  am fost doar in trecere pe-acolo. Când Ella, care voia să-i vada pe ai ei, mi-a propus să mergem impreună câteva zile, am acceptat cu entuziasm. Târgul de carte care se întâmpla tocmai în acele zile era printre obiectivele obligatoriu de atins.

Grupul nostru de pe fb se înmulțise. Seară de seară ne adunam ca într-un club, la o poveste, la o barfă, la discuții, și de ce nu, sa lamurim diverse controverse. Treceam în revistă evenimente, eram bine informați, culoarul tară-diaspora funcționa bine pe  rețelele de net. Chiar dacă eram un fel de activisti din taste, fb-ul devenise un centru social de la care plecau multe actiuni in real. Dar, evident, in primul rand era vorba despre prieteni, cunostinte si socializare. Cineva scria un status sau punea în discuție o temă si comentam cu toții, unii veneau mai repede, altii se alăturau pe parcurs, era vesel, era destins, era stimulant, era informativ. Activitatea pe fb semăna cu o raită intr-un club, îți întâlnești prietenii, mai faci câteva cunoștințe, te asezi la o masă, intri in discuții, treci la alta daca vezi animatie sau discuția e mai interesantă, mai consumi niște adrenalină, mai agiți o flamură. Se crează bisericuțe, idoli, curente. Și tot ca într-un bar, unii se imbată cu glorie sau cu ce au pe langa desktop, alții devin aroganți sau grosolani. Nu puține erau interventiile la si dincolo de limite și erau destui cei care profitau în diverse moduri de spațiul nou creat. Cu cei care făceau parte din grupul apropiat aveam contacte in comentarii și discuții paralele în privat atunci cand era nevoie, dar cu Clara stabilisem o relatie mult mai apropiată. Clara scria statusuri controversate, bine dozate, cu umor, ironie și o doză de cinism studiat, punand in discuție evenimentele zilei dintr-o perspectivă, de obicei, neobisnuită. Vorbeam aceeași limbă, părea că functionăm pe aceleași principii, că impărtăsim aceleași valori și că privim lumea si viata printr-o lentilă asemănătoare. Bulele, de altfel, se alcătuiesc si functionează pe caracteristici si asemănare. În bula noastră de fb se râdea mult, se glumea deștept, se discuta serios, se stabileau conduite, se dădeau verdicte și se faceau jocuri de cuvinte. Pe câțiva dintre cei cu care aveam contact aproape zilnic pe fb urma să-i întâlnesc acum. Prin urmare, în afara bucuriei de a vizita orașul cu Ella, bucuresteancă pană la emigrare, aveam perspectiva întâlnirii cu oameni deveniți apropiati in online iar întâlnirile acestea, toate, au o incărcătură specială si vin cu un bagaj de emoții greu de cântărit.

Bucureștiul a fost un loc plin de surprize plăcute si m-am întrebat serios cât anume din informatiile care circulau zilnic despre oraș sunt frustrări si enervări personale și cât e viată reală. Sau poate secretul e să te nu aștepți la prea mult. Răzvan, bucurestean si el îmi spunea că sigur, poate fi plăcut să vizitezi orasul ca turist dar că traiul zilnic e o provocare pe care eu, în câteva zile petrecute pe acolo nu am cum s-o înțeleg. Nu l-am contrazis, dar când am ajuns in capăt la Aviatorilor, acolo unde bulevardul se deschidea larg, liber panăla statuie, luminat de soarele de toamnă, l-am sunat fiindcă imaginea îmi intrase direct în suflet si rezona cu el. În centru mi-au plăcut clădirile vechi, chiar și cele lăsate in paragină aveau o melancolie aparte, covrigii, terasele….mi-a plăcut totul.

Întâlnirile cu oameni, insă, sunt de departe cele mai fascinante. Chipuri noi și povești, multe povești.  Nici un om nu este obișnuit atâta vreme cât are o poveste. Doamna in varstă cu zeci de brătări pe brate si inele extravagante pe degete, care își bea ceșcuța de cafea cu cinci plicuri de zahăr si ardei iute, stia că trăim in Stockholm si ne-a povestit cum l-a întâlnit pe rege, demult, odată, când vizitase palatul suedez. Muncitori plini de praf, artiști cu suflet in care incăpea o lume, precupețe din piata in care lumea făcea cumpărături pentru murăturile de toamnă, femei frumoase, mai mult sau mai puțin elegante, totul completa unicitatea și excentricitatea Bucureștilor, dându-i atmosfera aceea plină de culoare și contrast despre care citisem în romanele interbelice și la care, în secret, mă așteptam. La târgul de carte ne-am întâlnit, ne-am văzut si recunoscut cu mai mulți prieteni din online și la fel ca pe fb, cu unii se stabilea direct fluxul acela de energie căruia i-am dat credit nelimitat în orice relație pe care am avut-o vreodată. Clara a fost omul pe care îmi dorisem mult să-l cunosc. Ne-am strâns mainile si ne-am imbrătisat, privindu-ne în ochi, firesc și natural că într-o regăsire, sau  parcă ne-am fi despărtit de puțin timp. Am ales si cumpărat cărti, am stat la coadă la autografe, ne-am amuzat să recunoaștem oameni faimoși, unii pe care îi știam după nume sau de la televizor. Cu câte o cafea în mână ne-am așezat apoi pe trepte, una langă cealaltă, privind multimea care forfotea si zambind larg ori de cate ori ni se intalneau ochii. A fost unul dintre momentele cele mai pline de sens pe care le-am avut vreodată. Mă simteam ca Alice în Țara Minunilor, mirosea a pagini netăiate, a literă proaspătă sau veche, a oameni indrăgostiti de lumi tipărite. Paradisul avea formă de bibliotecă cu cărti nenumarate pe rafturi.

În bagajele cu care ne-am întors acasă, nu incăpeau haine sau alte obiecte inutile. Mama Ellei ne împachetase cu grijă cateva pungi și borcane. În valize erau așezate ordonat cărti, zacuscă si cârnați. Hrană pentru suflet si hrană pentru neuitarea gustului copilăriei.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s