Luminile din compartiment au pâlpâit de câteva ori si s-au stins. Trenul s-a oprit brusc, cu un scârţâit prelung, auzeam roţile care frânau pe şine cu un sunet ascuţit care îmi sfredelea creierii. Apoi nu s-a mai auzit nimic, erau doar liniştea şi întunericul. Now what?
Am rămas lipită de bancheta. cu groaza pe care o simţeam urcând în stomac, cu mâinile tremurând, cu senzaţia de pericol care se apropie şi cu reflexele de apărare alertate la maximum. Am căutat repede telefonul, l-am lovit cu podul palmei, l-am auzit căzând. Am pipăit podeaua, l-am gasit, era acolo, l-am cules şi l-am pornit rapid pe post de lanternă.
Am deschis incet uşa şi am ieşit pe culoar, încercând să-mi stăpânesc bătăile inimiii şi pulsul care-mi bubuia in tample, nestăpânit. În capătul din dreapta al vagonului se vedea o dungă de lumina şi se auzea un zgomot slab, ca un ţăcănit. Inaintam cu teamă, nu stiam ce sau cine poate fi acolo, ţinându-mă de peretele vagonului, cu ochii la dâra subţire care se prelingea pe lângă uşa. Înăuntrul compartimentului luminat slab era Controlorul. Avea o pereche de zaruri pe care le dădea de-a dura, le aduna, le scutura, le arunca. Era prins cu ocupaţia asta, concentrat, zarurile se rostogoleau, le lăsa să zacă pe măsuţă, le privea nemulţumit, le culegea în pumn şi le arunca din nou. Şi din nou. Ţăcănitul zarurilor avea un sunet strident şi neverosimil, imi venea sa strig la el sa inceteze, dar eram atat de usurata sa-l vad.
Am bătut în geam, a ridicat ochii, oarecum nemulţumit că îi întrerupeam activitatea. Apoi a aruncat zarurile încă o dată. Am tras de uşa, am intrat în compartiment şi m-am aşezat în faţa lui.
– Bună seara.
S-a uitat la mine, mormăind în barbă, că şi cum ar fi fost trezit, deranjat dintr-un somn.
– Ai oprit trenul.
– Eu?
– Da. Tu. Ai oprit trenul în câmp, în mijlocul lui nicăieri. Aşa n-o să ajungem niciodată la destinaţie.
– Cum naiba am făcut eu asta?
Mi-a aruncat o privire scurtă şi supărată.
– Uite ce e, omule, încerc din greu să-mi păstrez luciditatea şi simţul realităţii în situaţia asta ruptă complet de realitate, din care nu înţeleg nimic.
– Ai oprit trenul. Nu vrei să mergi mai departe, e clar. Chiar dacă nu ştiu de ce. Ce faci tu e pierdere de vreme iar timpul e singura valoare cu întrebuinţare limitată.
– Totul e limitat.
– Nu. Limitele le stabileşti de unul singur, nu ţi le impune nimeni.
– Astea-s prostii. Există reguli, există legi, există graniţe. Limitele-s peste tot.
N-a zis nimic. Mi-a întins zarurile fără nici o vorba, cu ochi reci şi fără nici o expresie. Le-am luat şi le-am strâns în pumn, simţeam colţurile cuburilor impungandu-mi palma.
– Mi-ar prinde bine nişte explicaţii, să ştii.
– Explicaţii, explicaţii, asta vreţi toţi. Să vi se explice, să vi se dea mură-n gură, să vi se spună ce aveţi de făcut. Vorbe, vorbe, confirmări de predare-primire, adeverinţe, declaraţii, aprobări, anulări, ştergerea datoriilor, uitare, absolvire. Unul n-ar face ceva din proprie initiativa.
Aruncă zarurile.
M-am uitat în ochii lui, furioasă.
– Exact cum mă gândeam. Nu vrei să le arunci. Ţi-e teamă că n-o să iasă zarul câştigător, deşi nu ştii care e ăla. Amâni momentul ca să îţi dai seama care dintre combinaţii te-ar avantaja. N-ai înţeles nimic.
– Le-am mai aruncat, ok? Nu-i prima oară. Le-am aruncat, am mutat, am jucat după reguli impuse. S-a dovedit apoi că totul a fost zadarnic, că oamenii schimbă regulile după cum poftesc. Am pierdut, da? fiindcă oamenii trişează. Si nu e drept. Nu e. Când regulile se schimbă în timpul jocului şi nu le cunoşti, greşesti, n-ai cum să câştigi.
– Nu e nimic greşit înafara dorinţei de câştig.
– Zarurile nu-s făcute ca să câştigi?
– Câştig, câştig, mereu câştig. Poţi castiga cu doi-unu dacă doar de atât ai nevoie şi poţi pierde cu şase-şase dacă n-ai unde să îl foloseşti. Uneori experienta nu-ţi foloseşte la nimic, alteori te ajută să recunoşti capcanele. Nu poţi să te bucuri pur şi simplu de joc? Să faci combinaţii, să încerci chestii noi, piesele pot fi mutate, amestecate, aranjate în alt fel. Sunt atât de multe variante, în funcţie de partidă, de context, de poziţia pe care o ai pe tablă. Poţi să schimbi jocul dacă nu-ţi place, poţi să inventezi altul. Depinde doar de tine.
– Şi de adversar.
– Nu există adversar.
– Să joci o partida împotriva ta e o prostie.
A zâmbit pentru prima oară, un zâmbet subţire care i-a luminat trăsăturile aspre şi reci.
– În sfârşit! Uite, îţi dau un pont, deşi ar fi trebui să-l ştii. Partidele împotriva ta sunt cele mai oneste. Zarurile sunt, in general, doar un punct de pornire, să zicem că fac totul mai interesant, pana şi hazardul are regulile lui. Dar nu se întâmplă nimic dacă nu le arunci. Atâta vreme cât le ţii în mâna şi nu ştii ce să faci cu ele, stagnezi, trenul n-o să pornească şi toţi o să rămânem pe loc.
– Nu-s eu responsabilă pentru trenul asta nenorocit! Nu-s mecanic, nu-s conductor, nu depinde de mine să pornească. Nu face asta, te rog, nu face asta… Nu pot fi eu răspunzătoare pentru întregul tren.
S-a ridicat, şi-a luat chipiul şi a deschis uşa compartimentului. S-a întors cu privirea aţintită asupra pumnului meu încleştat.
– Aruncă zarurile. Aş vrea să ajungem totuşi undeva până dimineaţă.
Am rămas pe bancheta. Îmi înfipsesem unghiile în palmă şi simţeam zarurile arzând pe acolo, pe undeva, pe linia vieţii. Mi-am ridicat genunchii la bărbie şi pentru prima oară în seara aceea lungă, pentru prima oară dupa mult timp, am început să plâng. Am deschis pumnul iar zarurile au căzut pe podea, unul după altul.
În acelaşi moment luminile s-au aprins pe culoar şi trenul, cu un scrâşnet metalic de roţi, a pornit din nou.
Foto credit Bucu
My Cookies 