Trenul 16 Început

M-am ridicat de pe bancheta, era ciudat cum mă lăsasem pradă gândurilor şi amintirilor. Atât de multe întâmplări, atât de multe semne de întrebare care veneau acum din toate părţile. Le percepeam fizic, vedeam cum se materializează, caractere îndoite cu punctele atârnate dedesubt, înlocuind aerul din compartiment cu prezenţa lor. Nu aveam trufia de a crede că cineva ar organiza o răpire folosind vagonul unui tren doar ca să am eu răgazul necesar pentru aduceri aminte sau procese de conştiinţa. Cele de care mă ferisem atât de mult timp. Dar trebuia să recunosc, Controlorul avusese dreptate ” doar când nu mai vine nimeni te poţi odihni cu adevărat.” Să rămân singură cu mine, însă, n-a fost vreodată opţiunea mea preferată. Sigur, cealaltă opţiune era să dorm şi să sper că povestea se va termina într-un fel sau că va avea un final fericit. Că soarta, destinul, norocul, karma, ce-o mai fi, vor avea grijă de tot. N-am vrut să mă gândesc la începuturi, am aplicat cu sfinţenie principiul “ce e făcut nu se mai desface” şi concluzii fără dubiu cum e cea că întâmplările prin care am trecut nu mai pot fi schimbate. Şi ce dacă? tot ceea ce e de făcut era să accept consecinţele sau să încerc să corectez greşeli. Din mers. N-am avut timp şi nici chef să privesc în mine, eram mult prea ocupată să trăiesc, era necesar să adun senzaţii, multe, multe, să fiu fericită, nu-i aşa, fericirea e o obligaţie impusă. În goana după emoţii, acceptare, după recunoaştere, aşterni zâmbetul pe faţă, cu optimismul înainte, gândim pozitiv, e musai de finalizat cursa cu obstacole, locul intai, coronita, felicitarile. I tried so hard. Cât de fals a fost am ştiut doar în momentul în care am ajuns în genunchi în curtea unui spital, cu creierii arzând, cu inima lespede de mormânt. E greu de făcut diferenţa între alegeri, voinţă proprie şi înşiruirea aleatorie de întâmplări făcute să se întâmple. Aşa că alegem calea simplă, dăm vină pe soarta.
Emigrarea a însemnat un lanţ de noroace şi evenimente derulate cu o viteză ameţitoare, cărora nu m-am împotrivit nici o secundă. De ce s-o fi făcut? În vara aceea de început se rezolvase totul într-un mod miraculos de simplu, atât de simplu că nu-mi venea să cred că e posibil. Haosul care a urmat, bineînţeles, nu îl prevăzusem, nu intra în calculele de ”fericiţi până la adânci bătrâneţe”
– Am trecut azi pe lângă nişte căsuţe în linie, rådhuset se numesc şi am început să visez la chestii pe care nu mi le-am dorit până acum. Tu, eu, o căsuţa, o viaţă împreună.

După prima săptămâna pe care o petrecusem împreună, în Stockholm, totul luase foc. Revenită în oraşul meu, nu-mi găseam locul şi nici rostul. Vorbeam pe skype, dar nu mai era suficient, online-ul nu mai putea suplini nevoia de fizic, de concret, de el. Ecuaţia avea factori egali, Răzvan îmi apăruse pe ecran uşor încurcat, cu rugăminţi în ochi şi cu întrebări.
– Se poate face. Aici o să-ţi găseşti job foarte uşor, meseria ta e foarte căutată, poţi să-ţi trimiţi actele pentru echivalarea studiilor direct din ţară. Între timp putem rezolva cu documentele de aici, te iau pe adresa mea, cei care locuiesc împreună au denumire legală, se numesc sambo. Pot să-ţi găsesc un job convenţional până când îţi primeşti legitimaţia, o ştiu pe patroana unei firme de curăţenie, putem să o întrebăm dacă te ia, îţi primeşti numerele personale şi gata, te muţi la mine.
Nu mă gândisem să emigrez, da, salariile erau proaste dar lucram în acelaşi loc de foarte mulţi ani, da, erau multe neajunsuri, dar aveam siguranţa unui loc în care funcţionam bine. Să-mi las familia, prietenii, colegii mi se părea un lucru extrem de greu de făcut şi n-am avut nici un motiv serios până atunci să mă gândesc la plecare. Tot ceea ce se întâmpla, însă, rapiditatea hotărârii, decizia de a ne cunoaşte, felul în care ne cunoşteam în momentul în care ne-am întâlnit, toate îndoielile risipite la primul contact…
Aeroportul era la mai bine de o ora distanţă de oraş, Răzvan cumpărase o maşină doar ca să mă poată lua de la avion, fusese amuzant şi emoţionant în acelaşi timp, o alesesem împreună, îmi trimitea fotografii, nu mă pricepeam deloc la maşini, mie îmi plăcea fiindcă era maşina sigură şi stabilă din filmele americane şi-mi plăcea culoarea, lui îi plăceau caii putere şi faptul că era ediţie limitată. În parcarea aeroportului ne-a prezentat amuzant una alteia “Diana-maşina, maşina-Di”. Îl priveam cu coada ochiului cum conduce cu siguranţă de şofer antrenat de mulţi ani, încercând să prind elemente din peisajul suedez în drumul spre garsoniera lui dar eram atentă să nu pierd vreun gest din cele pe care le cunoşteam atât de bine de dincolo de ecran şi să încerc să-mi ţin mâinile acasă iar ăsta părea cel mai greu lucru de făcut după toată perioada de tulburare online în care contactul fizic era singurul care lipsise. Primul sărut fusese o aducere aminte, felul în care lăsa mâna dreapta de pe volan ca să o strângă pe a mea era o senzaţie pe care o ştiam, expresia ochilor atenţi la drum, mişcarea umerilor, râsul, totul făcea parte dintr-o poveste deja cunoscută. În zilele următoare am vizitat câte ceva prin Stockholm, Răzvan era un ghid atent şi informat. Treceam în revista clădirile, centrul, mă rog, nu eram deloc blazată dar nu eram nici foarte interesată. Cu toate că nu prea ieşisem din ţară, nu-mi plăcea modul convenţional de bifat statui şi muzee. Mai târziu, când am început să călătoresc singură şi să-mi cunosc prietenii descoperiţi în realitatea virtuală, mi s-a părut mereu mult mai interesant să cunosc oamenii de acolo şi să simt prin ei atmosfera şi vibraţia locului pe care îl vizitam.
Cel mai mult mi-a plăcut în arhipelag. Marea era închisă la culoare, relieful stâncos şi fără nisip, fără nimic din ceea ce reprezenta până atunci, pentru mine, ideea de mare. Arhipelagul suedez avea o frumuseţe pe care n-o mai văzusem nicăieri, bine conturată, limpede şi rece. Vremea în aprilie era răcoroasă, dar era soare în fiecare zi iar lumina avea o structură altfel, filtrată prin aerul rarefiat şi tare pe care îl simţeam până în ultima alveolă. În rest, traversam locurile prin ochii lui şi fiecare zi ne aducea tot mai aproape, cu cât îl cunoşteam mai bine cu atât se adâncea senzaţia că îl cunosc dintotdeauna şi că timpul rămas e prea scurt. Când am plecat, după o săptămână, eram copleşită şi îndrăgostită ca niciodată. Dar am ştiut de la început ce ne poate uni şi ce ne poate despărţi. Ba nu, am crezut că ştiu.
– Honey, we have a problem, i-am spus în ultima seară, noi doi nu aşezăm lucrurile la fel. Eu văd în primul rând the big picture, pădurea de departe în ansamblul ei şi perspectiva largă. Şi cu ochii pe sus, furată de privelişte, mă împiedic şi dau cu nasul în toţi copacii care-mi răsar în cale. Tu, atent la fiecare detaliu, la scoarţa fiecărui copac, pierzi din vedere peisajul şi găseşti o mie de motive de nemulţumire în fiecare crăpătură. Dacă reuşim să învăţăm unul de la altul, tu să le mai dai naibii de amănunte atunci când nu sunt foarte importante, eu să încep să văd detalii care-mi scapă, avem o şansă.
– Am avut prea mult de pierdut din ignorarea unor amănunte, Di. Nu-mi permit să las nimic la voia întâmplării, m-a costat de fiecare dată. Programarea e importantă iar amănuntele sunt cele care mă feresc de greşeală.
Vorbeam mult pe Skype, dar păstram şi obiceiul scrisului, ne lăsam mesaje unul altuia în perioadele în care eram obligaţi să ne vedem de rutina zilnică. Zilele şi nopţile erau condensate, împărţite între îndatoririle obligatorii şi momentele în care porneam calculatorul. Eram în contact tot timpul, pe skype, pe facebook, pe telefon, în minte, relaţia noastră se construia în ciuda distanţei şi fără să ţină cont de ea.
În mai puţin de o luna, am plecat din nou. Îmi explicase care era traseul oficial al actelor şi ne-am dus împreună la firmă, să vedem cât anume din ceea ce ne imaginăm era posibil. Biroul era la parterul unui bloc, într-un apartament obişnuit, cu o plăcută de metal la intrare. Femeia mi-a luat buletinul şi mi-a scris contractul de muncă. Pe loc. A fost cel mai ciudat moment dintre toate. N-am avut curaj să spun nimic, am mulţumit şi am plecat. Nu-mi venea să cred că poate fi atât de simplu, eram angajată în Suedia iar eu nu hotărâsem încă nimic definitiv pentru viata mea, nici măcar nu ştiam condiţiile în care puteam să îmi închei serviciul în România, acolo unde nu anunţasem pe nimeni. Doar sora mea şi o prietenă ştiau despre excursiile mele în Stockholm. Povestea începută cu un vis şi o discuţie amuzantă online se îndrepta spre un traseu care ne arunca în aer pe amândoi, în aceeaşi măsură. Când am ajuns acasă, am pus contractul pe masa din bucătărie, apoi am ieşit să respirăm şi să vorbim în pădurea din spatele blocurilor. Era prea mult, prea dintr-o dată, mă simţeam împinsă de la spate de un val, senzaţia era neplăcută iar rapiditatea şi forţă cu care se desfăşura totul mă destabiliza complet. Realiza şi el dimensiunea schimbării, îi vedeam ezitarea şi o înţelegeam, se contura un trai în comun pentru care simţeam că nu e complet pregătit. Trăise prea mulţi ani de unul singur, eu la fel iar pentru o perspectiva a unei vieţi în doi ne cunoşteam prea puţin.
– Şi-acum ce e de făcut? am întrebat aşezându-mă pe o bancă. Mi-am strâns bluza pe lângă mine, pe lângă răcoarea de seară se adauga fiorul necunoscutului în care tocmai plonjasem. Va trebui să le spun alor mei, să-mi dau demisia, să-mi fac bagajele, n-am nici o idee ce să fac cu casa, e puţin probabil să o pot vinde într-un timp atât de scurt. Răzvan, e prea repede, e prea din scurt totul. Mă sperie.
– Decizia va trebui să o iei tu singură. Vreau să fim bine înţeleşi de la început, în nici un caz nu vreau să fiu eu cel responsabil de hotărârea ta, God knows, responsabilitatea nu e punctul meu forte, niciodată nu a fost. Doar tu eşti în măsură să ştii care e varianta cea mai bună pentru tine. Te vreau aici, dar n-o să îmi asum niciodată decizia ta, e un lucru pe care trebuie să îl faci singură.
Ne-am despărţit în aeroport, aveam inima grea, alegerea era dificilă de făcut şi nu părea că mi se oferă altă cale. Avionul a avut o cursă zbuciumată, timp de două ore, întreg zborul nu am avut voie să dezlegăm centurile de siguranţă, am stat tot drumul cu nervii în pioneze, cu ochii închişi, gândindu-mă la prăbuşire, la ai mei, la mâinile lui, la tot ce însemna o nouă viaţă sau una pe care o poţi pierde simplu, într-un accident de avion, de exemplu. Când am pus piciorul pe pământ, fericită că am aterizat cu bine după coşmarul zborului, luasem decizia şi aveam inima uşoară. În aeroport l-am sunat.
– Am avut un zbor absolut îngrozitor, mă bucur că am aterizat cu bine. Şi m-am hotărât, Răzvan, îmi fac bagajele şi vin. Am nevoie de maximum o lună să rezolv tot ce mai am de rezolvat în ţară.
Râsul lui cald mi-a încălzit sufletul şi mi-a dat certitudinea de care aveam nevoie
– Şi eu te iubesc, Di. Ai să vii şi ai să vezi, le rezolvăm pe toate. O să avem căsuţa noastră şi viaţa noastră. Va fi totul aşa cum trebuie să fie.
Am zburat de foarte multe ori de atunci. A fost singura, singura dată când am avut un zbor cu turbulenţe, cu centura de siguranţă şi inima strânse. Karma, mi-am zis. Sau nu.

foto credit Killing Art