Trenul 15 Cyklopen

18290175_1625664747467869_2032495445_o

Conferinţa la care ar fi trebuit să ajung, motivul pentru eram în tren, începea dimineaţă la ora opt iar eu trebuia să fiu traducător. Era intalnirea anuală a organizaţiilor suedeze care se ocupau de emigranţii săraci din Uniunea Europeană. Asta era denumirea corectă politic a romilor de naţionalitate română. Raisa, care vorbea suedeză mult mai bine decât mine n-a avut cum să plece, eu aveam câteva zile libere. Biletul de tren mi l-am luat în ultimul moment.

 
Cu ceva timp în urmă, pe facebook, mă aruncasem plină de spirit civic în discuţii aprinse şi fulminante despre romii şi cerşetorii care şi-au făcut adăpost în stradă, la fiecare staţie de metrou şi la fiecare intrare de magazin din oraş. Motivul era o manifestaţie pe care eu o considerăm stupidă şi xenofobă, programată pentru a doua zi, în centrul oraşului, care să aducă în prim plan ideea că românii emigranţi sunt discriminaţi prin confuzie cu naţia romă. E drept că ziarele şi televiziunile locale şi naţionale începuseră să abunde în articole şi emisiuni despre fenomen, dar ştirile păreau prezentate cu obiectivitate dar eu, personal, n-am avut parte de nici un fel de confuzie şi nici n-am simţit vreun semn de discriminare.
Îi cunoşteam din real pe românii iniţiatori şi incercam să îi conving să nu pună în practică ideea asta ridicolă. Ca răspuns la evenimentul anunţat cu surle şi trâmbiţe pe fb şi prin presă, câţiva suedezi au făcut şi ei un event pe fb, urmat de o contramanifestaţie în real, în acelaşi loc. Suedezii, culmea, militau pentru drepturile românilor săraci care trăiau pe străzile lor în ultimii ani. Discuţia a încins spiritele iar comentariile curgeau ca un un fluviu poluat şi plin de mizerii “Ţiganii sunt murdari şi puturoşi, fură şi trăiesc doar în legea lor, au o cultură şi o istorie diferită de a noastră, ne fac de ras pe tot globul şi ne întinează imaginea, este imposibil să îi integrezi ”. Reprezentanţi ai arienilor, urmaşi verzi şi agramaţi ai dacilor autointitulaţi liberi şi zămislitori de civilizaţie universală, emigranţi de lux care cred că motivele lor de plecare sunt mai nobile decât ale altora, toţi lătrau declaraţii belicoase, era invocat Hitler şi execuţiile publice, se dădeau exemple negative colectate din experienţe proprii, într-o revărsare de ură şi rasism pe care nu le-aş fi crezut posibile la compatrioţii mei. Prin opoziţie, suedezii participanţi la discuţie păreau nu numai echilibraţi, dar încercau să înţeleagă situaţia şi propuneau colaborări care să conducă, eventual, la acţiuni comune.

 
M-am simţit brusc proiectată în urmă cu două sute de ani, în plină epoca aboliţionistă şi mi-a revenit în memorie prima carte care mi-a marcat copilăria. Aveam doisprezece ani , am citit-o cu lacrimi şi mi-am pus pentru prima oară întrebări despre umanitate, rasism şi credinţă. N-am înţeles atunci pe deplin “Coliba unchiului Tom”, mi-a fost greu să îmi imaginez că romanul ar putea descrie o realitate. Acum, după mai bine de treizeci de ani, în fluxul de comentarii mi se părea că se reiau pasaje întregi din carte, funcţionau aceleaşi raţionamente strâmbe, aceleaşi argumente lipsite de substanţă aduse ca dovezi în sprijinul teoriei aberante că o categorie de oameni se naşte inferioară, incapabilă de a asimila educaţie sau de a avea sentimente. A urmat o serie lungă şi furtunoasă de replici în trei limbi, discuţii în privat, like-uri prietenoase şi comentarii duşmănoase , online-ul devenise un câmp de bătălie cu reguli bine stabilite, aducând victorii de conştiinţa sau enervări stupide, ironii ţintite sau comentarii grobiene, finalizate cu unfrienduri sau cu gestul suprem de indignare al câte unui block trist şi frustrat.

 
A doua zi, în lista de notificări, era un mesaj simplu, care conţinea cuvintele ” vi behöver dig /avem nevoie de ţine” şi un număr de telefon. Am privit lung cuvintele, încercând să descifrez corect mesajul şi să-i găsesc înţelesul în profilul de fb al celui care l-a trimis. Conversaţia la telefon a adus în plus doar locul de întâlnire. Am rămas un pic pe gânduri cu o uşoară îngrijorare amestecată cu teamă (cum naiba reuşesc să îmi complic viata exact în momentul în care părea că totul intră pe un făgaş normal !?) şi un soi de determinare vinovată (poate că vitejiile online ar trebui să se transforme totuşi în nişte acţiuni concrete).
Drept urmare, eram în drum spre o staţie de metrou unde trebuia să-l întâlnesc pe omul de la telefon. Ninsoarea se transformase într-o lapoviţă rece şi deasă care părea că se înteţeşte. La ora stabilită- cum or reuşi să fie suedezii atât de punctuali în traficul infernal al oraşului pentru mine a rămas încă un mister- omul pe care îl cunoaşteam doar dintr-o poză de profil, a coborât dintr-o maşină parcată câţiva metri mai încolo. Erau doi bărbaţi, cel mai vârstnic era cel cu care vorbisem la telefon, celălat mai tânăr, avea părul lung prins neglijent într-o coadă. Ne-am prezentat scurt şi au intrat direct în subiect, erau de la o asociaţie de voluntari care se ocupa de emigranţii săraci din EU şi aveau nişte pachete cu cărţi pe care doreau să le împartă oamenilor. Costau o suma simbolică iar aceştia ar fi putut să le revândă pe stradă, înlocuind activitatea de cerşit cu una de comerţ stradal. Am ridicat sprâncenele, mirată şi uşor amuzată de ideea transformării cerşetorilor în mici întreprinzători. Şi nu de orice fel, ci vânzători de cărţi.
– Nu cred că va merge, am spus uitându-mă la teancurile cu care era tixită maşina.
– A mers în Norvegia, acolo unde se tipăresc broşurile, se vând deja prin Göteborg, trebuie să meargă şi aici, a răspuns hotărât Sven, omul mai în vârstă. Tu trebuie să le explici că asta e o soluţie mai bună decât să stea cu mâna întinsă iar eu pot să îi aprovizionez în fiecare săptămâna. Cei care trec pe lângă ei ştiu despre ce e vorba şi preferă să cumpere o carte decât să dea de pomană.

 
În câteva minute am ajuns la destinaţie, o clădire ciudată, botezată Cyklopen, în faţă căreia erau câteva maşini parcate. Un loc mai degrabă izolat, foarte aproape de pădure şi totuşi în oraş. Pe-afară, câţiva oameni fumau şi vorbeau împărţiţi în grupuri. Înăuntru m-au lovit dintr-o dată mirosuri şi senzaţii cunoscute dintr-o viaţă lăsată în urmă cu prea puţin timp. O încăpere mare cu câteva canapele şi scaune, un bar înalt de culoare deschisă, o scară spirală care ducea la un etaj deschis. Bărbaţi şi femei , mulţi tineri şi foarte tineri, vorbind foarte tare şi râzând, înjurând des şi făcând glume groase, fuste, carpe şi paporniţe în dezordine şi printre ei, câteva fete suedeze care adunau flacoane de plastic în nişte saci. Se auzeau manele de la un aparat căruia nu-i ghiceam locul.
Venirea noastră a produs un pic de agitaţie, pe Sven îl cunoşteau toţi şi îl aşteptau. S-au adunat în faţa noastră, fiecare încerca să spună câte ceva, să atragă atenţia, să gesticuleze, dar s-a făcut linişte când a început să vorbească şi am înţeles că trebuie să traduc şi să le explic noutatea cu cărţile. Oamenii erau sceptici, câţiva m-au întrebat despre ce e vorba în broşura, dacă tot se gândesc să o vândă ar trebui să ştie despre ce e vorba, fiindcă mulţi dintre ei nu ştiu să citească. M-am uitat şi eu pentru prima oară la conţinut, era o carte cu ilustraţii despre viaţă unei femei rome, Sofia, salvată din lagărul nazist de la Auschwitz. Oamenii nu păreau foarte interesaţi de activitatea propusă, în schimb se înghesuiau să audă şi să pună întrebări. Aproape toţi aveau cereri pentru o rulotă, am întrebat despre ce e vorba şi mi s-a spus că din bani strânşi din donaţii au reuşit să cumpere nişte rulote în care au instalat câteva familii. Câţiva întrebau de locuri de muncă. Liliana, o ţigancă mai în vârstă, cu dinţi stricaţi, şi-a împins în faţă fetele, două copile măricele, întrebând dacă ar putea să le găsească ceva de muncă. Avea nouă copii, cinci mai mici rămaşi în ţară, două fete şi doi băieţi îi avea aici.
– Spune-le că pot să le găsesc de lucru la curăţenie dacă vorbesc un minimum de suedeză.
– Vorbesc, domnu` Sven. Au învăţat câte ceva la orele astea de duminică.
– Hai să vedem. Ce preferi să bei, ceai sau cafea? a întrebat-o în suedeză pe fata care stătea în faţă noastră ca la un examen. Şi tot ca la examen, fata se fâstâcise complet şi cauta ajutor privind în jur, fără să înţeleagă întrebarea repetată de două ori.
– Nu ştie, a concluzionat Sven cu regret. Dacă ar cunoaşte limba măcar la un nivel elementar, multora le-aş putea găsi un loc de muncă.

 
Încet, încet, oamenii mă înconjuraseră şi încercau să îşi transmită păsurile şi problemele. Nu erau doar romi acolo, erau şi mulţi români din zonele sărace, îi recunoşteam după accent, moldoveni, ardeleni, olteni, o mulţime pestriţă cu o mulţime de întrebări şi de probleme care mă depăşeau complet. Rămăsesem singură, uşor izolată într-un colţ, cei din jur veneau tot mai aproape, cercul se strânsese în jurul meu, fiecare dintre ei voia să-mi spună ceva. Am ascultat câteva lucruri greu de înţeles sau de rezolvat, am răspuns la ce mă pricepeam, am încercat să lămuresc unele aspecte pe care le cunoaşteam deja din experienţă proprie. Un bărbat tânăr cu o nevasta plină la trup îmi povestea că el a muncit într-o fabrică din România care a dat faliment. Că a lucrat apoi câteva luni la un patron care nu l-a mai plătit. “Eram înscris, doamna, la forţele de muncă, mă duceam în fiecare săptămâna să văd dacă mi-au găsit ceva. Dar sunt ţigan, cine mă angajează pe mine când sunt atâţia şomeri”. Ştiam că are dreptate. O femeie voia să ştie adresa tribunalului din Stockholm, fiul ei fusese prins la furat şi avea proces în zilele următoare. Habar n-aveam. O alta avea o poveste complicată cu nişte bani pe care trebuia să îi primească de la stat. N-am înţeles nimic. Aproape toţi aveau nevoie de un loc în care să doarmă. Prea puţini aveau unde munci. Nu mai rămăsese nimic din veselia şi cheful de la început. Atmosfera era plină de îngrijorare.

 
Apoi suedezul m-a strigat, notase nişte lucruri într-un carneţel, împărţise cărţi celor care doreau, misiunea mea se terminase. Am ieşit din clădire îngândurată. În maşină, Sven m-a privit în oglindă retrovizoare şi a zâmbit.
– Te-am lăsat în mijlocul lupilor, dar nu te-ai speriat. Te-ai descurcat bine. Acum hai să bem o cafea, să vorbim puţin despre asta.
–  Recunosc că nu m-am aşteptat la aşa ceva , am spus, şi-mi era inima strânsă.
Milă, indignarea, revoltă, amărăciunea, toate se amestecau în mintea mea, în timp ce învârteam linguriţă în cafea.
– Situaţia e mult mai urâtă, a spus celălat bărbat. Cyclopen e o clădire construită ca centru de divertisment. Am pus-o la dispoziţia asociaţiei de voluntari ca să avem un loc de întâlnire. Emigranţii ştiu că pot veni acolo dacă au nevoie de ajutor sau informaţii, pot să îşi încarce telefoanele, să se spele, să bea o cafea dacă avem fonduri. Primim mâncare şi haine de la firme şi de la persoane particulare, ţinem legătura cu poliţia, încercăm să le găsim spaţii pentru cazare. O perioada din viaţă mea am fost homeless aşa că ştiu prin ce trec oamenii ăştia şi înţeleg o parte din necazurile lor. Dar eu am avut parte de ajutor şi m-am pus pe picioare, marea majoritate a celor pe care i-ai văzut acolo sunt în situaţii disperate.
– Avem profesori voluntari de limba suedeză care vin o ora-două duminica să îi înveţe, a continuat Sven. În principiu, pentru asta se adună duminica în Cyklopen. E foarte puţin, eu le spun să încerce să înveţe şi acasă, dar e absurd, nu au cum să înveţe în rulote fără curent electric, mulţi dorm direct în stradă iar mulţi pur şi simplu nu ştiu să scrie sau să citească. E un cerc vicios, dacă nu cunosc limba nu îşi pot găsi de lucru, rămân în stradă şi cerşesc.
Am rămas tăcută. O ora pe săptămâna pentru a învaţa limba suedeză însemna într-adevăr foarte, foarte puţin.
– Ştii, a continuat Sven, am fost profesor de chimie, acum sunt pensionar. Toată viaţa am rezolvat probleme complicate, dar problema asta pur şi simplu nu o pot rezolva. Mi-aş dori că oficialii de la ambasada României să vină măcar o dată, să vadă cu ce ne confruntăm, să colaborăm, să încercăm să facem ceva împreună. Mi s-a transmis că la voi în ţară romii nu sunt discriminaţi, că au dreptul la educaţie, locuri la facultate şi că toţi cetăţenii români au asigurare de sănătate.
A început să radă în timp ce eu m-am încruntat, din nou. În România, în locul în care se termină şoseaua şi utilităţile, încep satele ţigani. Dar, pentru oficialii români, săracii cu buletin românesc există doar în statistici.
– Asta e cea mai mare problema. Nu există pârghii legale prin care să-i putem ajuta pe oamenii ăştia, sunt cetăţeni UE. Şi sunt din ce în ce mai mulţi. Suedia nu a mai avut cerşetori de o sută de ani, e nevoie de o legislaţie specială pentru ei, dar asta cere timp iar ei nu au timp. Există doar câteva adăposturi de noapte, locurile se trag la sorţi, restul dorm pe unde apucă, îi ridică poliţia, temperatura coboară până la minus zece grade în zilele următoare. Mulţi dintre ei sunt bolnavi, nu au nici un fel de asigurare, spitalele nu îi primesc. Ne chinuim să strângem fonduri, să le luăm rulote, să închiriem teren de la primarii unde să îi aşezăm. Ni se pun piedici din toate părţile. Ştii care e însă, paradoxul? Avem emigraţie masivă aici de zeci de ani, din ţări non UE, refugiaţii care vin din zonele de conflicte găsesc aici un adăpost sigur, primesc ajutor financiar şi suport consistent pe toate planurile. Oamenii ăştia ai voştri nu costă nimic pe nimeni şi totuşi, toată lumea se împiedică de ei. Şi nu e o rezolvare să îi trimiţi înapoi.
– Pe cei mai mulţi nu avem cum să îi ajutăm, unii se întorc în ţară, pe alţii îi trimite poliţia. Încercăm să sensibilizăm opinia publică şi autorităţile, încercăm să prezentăm situaţia reală de la voi din ţară şi să îi obligăm cumva să reacţioneze. Nici un om nu ar trebui să trăiască în felul asta. Dar pentru cei puţini, cei care reuşesc să înveţe limba, să-şi găsească de lucru, să se integreze, merită să mă zbat în fiecare zi.

 
Ne-am ridicat de la masă, ne-am strâns mâinile şi ne-am despărţit. În săptămânile următoare i-am cunoscut şi pe cei câţiva români , puţini şi indezirabili în comunitatea românească, care au făcut din lupta lor anonimă un al doilea job cu normă întreagă. Aşa am întâlnit-o pe Raisa. În discuţiile lungi pe care le-am avut după aceea am înţeles dimensiunea fenomenului, lupta surdă cu prejudecăţile şi puţinele cai legale de acţiona. Şi, bineînţeles, pe fb am avut discuţii în contradictoriu pe tema asta, am pierdut câţiva prieteni şi m-am ales cu tot felul de etichete. În schimb, pe străzile oraşului, am văzut tot mai mulţi dintre emigranţii UE săraci care încercau să vândă cartea, repetându-i obsedant numele: Sofia, Sofia.

 
După câteva săptămâni, am revenit la Cyklopen. Un reporter de la un radio naţional dorea să facă un reportaj despre situaţia şi problemele lor şi dorea sa ia interviuri câtorva dintre oamenii adunaţi acolo. În număr mai mare decât dată trecută, mi s-a părut mie. Era interesat şi de succesul sau rentabilitatea vânzării de cărţi pe stradă. Liliana, ţiganca cu fetele, m-a recunoscut şi a venit repede la mine să-mi mai povestească de-ale ei. Interviul a pornit cumva spontan, reporterul punea întrebările obişnuite, câţi copii ai acasă, de ce aţi venit aici, ce aşteptaţi să se întâmple. A întrebat-o şi de cărţi iar femeia ne-a spus că vânzarea merge cu hopuri, vinde o carte, poate două pe zi, e greu, dar ies ceva bani, pe care îi trimite copiilor din ţară. A întrebat-o apoi dacă e mai bine să vândă cărţi pe stradă în loc să cerşească. Răspunsul ei m-a făcut să ezit şi pentru o secundă, nu am fost sigură că înţeleg bine. Dar ea aştepta liniştită să traduc.

Am privit-o lung, avea o lucire de mândrie în privire şi am tradus, cu gâtul umezit de lacrimi.
-Domnule, e mai bine, e mult mai bine, pentru că nu mai trebuie să stăm pe jos, acum putem să stăm drept, în picioare.

Foto Killing Art

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s