Trenul 14 Rătăciri

copac furtuna

n-am citit filozofie, acum e târziu, filozofia se citeşte în urma întrebărilor fără răspuns iar eu, cândva, aveam răspuns la toate. n-am citit nici psihologie, m-am ferit de tranzacţii, de analize şi m-am temut de amănunte, nu ştiu cum e jocul cu mintea, sunt pierzătoare şi mă aleg cu minţile pierdute, ba nu, asta-i jocul cu orientarea, la fel mă rătăcesc pe drumuri cunoscute. eu ştiu doar jocuri simple în care mingea e aruncată de la unul la altul, jocul cu vorba în care ultimul rămâne de fazan, joaca cu datul de-a dura pe o suprafaţă cu asperităţi. jocul cu focul e preferatul meu, dar nu ştiam că o să mă duci acolo şi-o să mă pui să trec prin cercuri şi tipare, ştiu că ţie nu-ţi plac mingile, cercul e o minge rămasă fără aer şi fără conţinut, golurile din memorie au si ele aceeaşi formă şi n-am vrut să-ţi spun dar mă sperie formele reci şi cele cărora le lipseşte focul. şi mai e jocul acela, cum îi spune, cu ascunsul, cu nedezvăluitul, cu datul la iveală al vreunui colţ care poate fi orice, orice, după felul luminii sau al umbrei care cade, am văzut că în felul asta se pot ascunde secunde sau ani, o fapta sau o întâmplare, am văzut cât de simplu se poate tăinui un adevăr, o vină şi iese la iveală doar degetul acuzator. e jocul cu minciuna albă. si da, poţi câştiga sau pierde dar ai să te chemi trişor.

d

 

M-am uitat la ceas, trecuse abia o ora dupa miezul noptii.  Mailurile din inbox erau multe si din lipsa de ocupatie, pe de o parte, ca sa-mi abat gandurile, pe de alta parte, ma apucasem sa le recitesc.  Mailul nu avea raspuns, era scris intr-un moment de  indoiala si-mi aduc aminte ca  Razvan ma sunase sa ceara explicatii.

Aveam job, il obtinusem destul de usor. La primul interviu la care m-am prezentat n-am fost in stare sa raspund nimic. Nu aveam  obisnuinta interviurilor sau cautarilor pentru job, nu stiam ce sa ofer, ce sa pretind, ce se cere, sau care e protocolul agreat. Am inceput sa caut pe net informatii despre cum sa te prezinti in fata unui angajator, cu ce sa te imbraci, cum sa te misti, cum sa vorbesti, am avut mereu o teama cumplita de situatii jenante sau ridicole.  Bineinteles, cel mai greu ma descurcam cu vorbitul. Si cu intelesul. La scoala imi spuneau ca e mult prea devreme, ca as mai avea nevoie de cateva luni, dar eu nu mai aveam la dispozitie luni, chiria trebuia platita iar contul era gol.  Aplicasem in mai multe locuri si mi-am spus,  asta e,  ma prezint la toate interviurile la care sunt chemata  pana cand o sa-mi dau seama cu ce se mananca. Sa fie un fel de training in derulare.

Al doilea interviu era intr-o zona  indepartata a orasului, de acasa luam un autobuz, apoi continuam o bucata de drum cu pendeltåg,  trenul  care penduleaza unind nordul cu sudul orasului.  Sunt un dezastru la orientare,  pornesc mereu in directia opusa, ies de la metrou doar la  iesirea gresita, uf, sunt in stare sa complic pana si cel mai simplu traseu. Cel mai greu e sa le demonstrez oamenilor ca nu fac asta intentionat. In  comparatie cu restul omenirii eu am nevoie de multe minute in plus ca sa ajung la adresa pe care o caut. Google Maps pe mobil a fost raspunsul divin la rugaciunile mele si  adevarata salvare. Dar chiar dupa ce l-am instalat si dupa ce am invatat sa-l folosesc il pornesc cu teama si sfiala, daca nu merge, daca am setat ceva gresit, daca ma rataceste. De cate ori ajung la timp. multumesc in gand si inchei cu God Save Google Maps. Raisa seamana cu mine, reusim sa ne ratacim cu talent ori de cate ori e nevoie sa ajungem undeva impreuna,  asa ca am stabilit de comun acord sa nu ne mai stresam inutil daca destinatia noastra nu e neaparat o urgenta, ba am ajuns sa ne bucuram ca vedem locuri noi, unele care in mod sigur nu erau prevazute in drumul nostru.  Cred  ca Mapsu`, saracu` ar avea dreptul sa ne reclame pentru ezitari si  pentru rele tratamente aplicate in timpul folosirii (o data am aruncat telefonul in niste tufisuri, plina de nervi si frustrare, dupa care ne-a umflat rasul, printre frunze si ramuri se auzea vocea de ghidaj)

La inceput.  insa, nu aveam telefon destept, asa ca studiam acasa harta si modalitatile de transport, dupa care imi desenam cu pixul propria harta  pentru ca doar asa reuseam sa ma descurc cu traseul..  M-am prezentat, la timp, ura! la  al doilea interviu. Unde am primit postul dupa un fel de monolog  in care sefa vorbea iar eu dadeam din cap cu intelegere. La final  am intrebat-o  de trei ori si  am rugat-o sa imi scrie pe hartie ziua si ora la care ma prezint si imi incep serviciul, ca sa fiu sigura ca am inteles bine si oamenii ma angajeaza, intr-adevar. Intelesem bine. Am facut apoi un tur al sectiei,  dupa o viata petrecuta in spital nu aveam probleme prea mari cu destinatia incaperilor sau distributia saloanelor. Restul evident, aveam sa le invat pe parcurs.  Stiam ca va fi greu, alte reguli, alta organizare, alta aparatura, alta rutina, plus limba pe care nu o stapaneam deloc inca.  Nu am stiut, insa, cat va fi de greu.  Cele sase luni lucrate acolo au fost cea mai dificila perioada profesionala pe care am avut-o vreodata si nu s-a datorat muncii in sine.  Dar in acea zi eram doar fericita.

– Razvan, am primit jobul, nu pot sa cred, e fantastic!

– Wow! Asa de repede ai gasit? Stiam ca o sa reusesti.

– Nici eu n-am crezut. Am presupus ca o sa ma plimb pe la interviuri cateva luni bune.  It`s a miracle!

– Nu-i chiar miracol. Honey, experienta ta de spital conteaza mult in CV. Oamenii astia, suedezii,  te cred pe cuvant,  diplomele de aici nu pot fi obtinute decat pe bune, asa ca nu au nici o indoiala asupra profesionalismului. Cu cat te platesc?

– Sincer, habar n-am. Mi-a spus  ceva  si de salariu, dar iti dai seama ca n-am inteles. O sa primesc un contract, probabil, saptamana viitoare. Mi-a scris pe o hartie, ma prezint luni la ora sapte. Sunt nebuna de fericire, nu-mi vine sa cred.

– Bravo! Vii incoace, sa sarbatorim.

Traiam separat,  oficial nu eram impreuna, dar fara despartiri si fara hotarari definitive. De fapt, in afara inceputului, nu stiu daca a fost vreodata ceva clar sau definit in povestea asta. Ne intalneam in continuare, dormeam sau ramaneam la el prin weekenduri sau in zile libere obisnuite.  Am observat, insa, ca inchidea capacul laptopului pe furis, uneori si banuiam ca nu eram singura cu care se conversa in casutele de mail. Nu stiam ce atitudine sa iau sau daca trebuie sa iau una.  Faptul ca nu locuiam impreuna  imi oferea iluzia unei libertati pe care nu o cerusem ci imi fusese oarecum impusa, dar fiindca am acceptat tacit, fara prea multe obiectii, insemna ca sunt de acord cu ea. No string attached, relatie deschisa, fara vicii de locatie si obligatii, cu beneficii reciproce incluse dar cu prietenia exclusa fiindca prietenia are cu totul alte coordonate iar noi doi n-am reusit sa le gasim. In anii care au urmat,  nu ne-am recunoscut  impreuna in public, ce sens ar fi avut, pana la urma ceea ce se intampla intre noi era doar treaba noastra, doi adulti care nu aveau de dat socoteala nimanui. Dupa esecul  incercarii de a locui impreuna,  postura  de amanta ocazionala imi convenea pana la un punct, era un mod de a-mi pastra independenta si gaseam situatia neobisnuita si oarecum interesanta.  Secretul  si complicitatea aduceau povestii un fel de parfum  cu iz de piper iute si o doza de excentricitate care mi se parea amuzanta si progresista.  Drept pentru care am renuntat sa ii mai pun o eticheta, am colorat-o, i-am desenat niste lumini si umbre, am infrumusetat-o, am zis ca mi se potriveste si m-am bazat pe nevoia de adevar si de onestitate pe care ne-o datoram si pe care am crezut-o a amandurora.  Ella, care credea in asumare,  vedea altceva acolo, stia chiar daca nu-i spuneam prea multe si ma certa fiindca nu credea in jumatati de masura,  Raisa tacea fara sa judece.  Iubirea am ascuns-o si n-am mai luat-o in calcul, de ce s-o fi luat, nu era cool, nu rezolva nimic si nu se potrivea in peisaj.

Am mai citit o data mesajul,  era de data recenta si am privit pe geam . Chiar daca era intuneric  se vedeau siluetele copacilor  biciuiti de vant , nu-mi dadeam seama daca e din cauza vitezei  trenului  sau era intr-adevar vijelie afara.

N-am stiut nici atunci. Se starnise  incet si sigur o furtuna dar n-am simtit-o, am confundat-o cu agitatia creata de lumea noua in care incercam sa-mi gasesc locul. Venisem cu toata stiinta lumii adunata in capul meu, fara indoieli si fara dubii. Eu stiam cel mai bine ce e bine pentru mine, pentru el, pentru lume in general. Aveam notiunile de-a gata, adunate, dospite, crescute,  eram pregatita sa le impartasesc si sa le bag pe gatul oricui dar surpriza!  aici nimeni nu avea nevoie de ele. Nevoile de schimbare veneau in avalansa, impreuna cu cele de adaptare, situatii noi, posturi noi, cunostinte noi, acumulari, planuri, asa ca aveam treaba multa, multa. De demonstrat, de dovedit, de aratat. In timpul asta, siguranta, certitudinile, convingerile si credintele, intreg esafodajul  construit cu grija  pana atunci se clatina serios.

Si cum rezistenta a fost punctul meu forte intotdeauna, am facut ceea ce stiam mai bine. Am rezistat.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s