Trenul 13 Conversaţii

– Yo! Eşti?
– Da.
– Când ai venit din Spania?
– Săptămâna trecută.
– Cum a fost?
– Superb, o să-ţi povestesc. M-am întâlnit cu Ioana şi băieţii, mă rog, cei doi respectabili domni care au coborât din online. Doamne! A fost o nebunie, am ras într-una trei zile.
– Am văzut pozele. Foarte frumos. Păcat, însă, că îţi alegi destinaţii din astea convenţionale.
– Pentru mine nu-s convenţionale deloc. M-am dus, în primul rând pentru că abia aşteptam să-i cunosc pe oamenii ăştia. Oh, şi m-am îndrăgostit de Spania, e ceva acolo, nu ştiu…cred că trebuie să mai merg de câteva ori, să mă lămuresc, am o senzaţie foarte interesantă, o să-ţi povestesc şi asta. Tu ce-ai mai făcut?
– Mai nimic, m-am învârtit prin casă, abia dacă am lucrat ceva, am încercat să rezolv tot felul de încurcături. Parcă nimic nu-mi iese ca lumea. Şi am un mood absurd de confuz. N-am mai ieşit demult, am devenit cam antisocial în ultima perioada.
– Îmi pare rău, s-a întâmplat ceva în mod deosebit?
– Nu, nimic, mă irită tot felul de chestii. În fine, nu contează, o să le rezolv. Ştii, a început festivalul de film, sunt tot felul de producţii. Vrei să ieşim într-o seară?
– La film? Sigur. Când şi la care?
– Măi, nu ştiu. Ne putem uita, putem alege. Îţi trimit lista, uită-te şi tu, vezi care se potriveşte cu programul tău, nu ştiu când eşti liberă. Mie mi-e indiferent care din ele.
– Este unul vineri după-masă. De la cinci. Vineri şi sâmbătă sunt liberă.
– Perfect. După film putem merge la tine. Ai whiskey sau ceva de băut ? Facem chef .
– Găsim. Cred că a mai rămas în sticla aia de data trecută, doar tu ai băut din ea.
– Auzi, am o rugăminte. La magazinul de lângă tine este plăcintă din aceea cu brânză, aia rotundă, cu foi multe.
– Şi iaurt, da?
– Da. Păcat că nu-ţi plac beţişoarele parfumate, aveam câteva cu miros de vanilie, aduceam eu, să facem atmosferă.
– Bleah, sunt greţoase. Honey, vezi ca vorbesti in mesageria gresita, eu n-am avut nevoie vreodata de atmosfera specială. Păstrează-le pentru amatoarele tale de romantism cu floricele şi mirosuri dulci. Stai puţin, mă sună Ella. Vorbesc cu ea şi revin . Brb.

Ella îmi trimisese mesaj.
– Vii la mine vineri? Parcă erai liberă, putem ieşi cu barca.
– Nu pot, tocmai mi-am făcut program cu Răzvan, mergem în oraş, la film.
– Iar?
– Ella, pls, nu începe.
– Tu n-ar trebui să continui. Ştii că nu e ok. N-are cum să iasă bine.
– Ce să iasă? Nu iese nimic, mergem să vedem un film şi atât. Suntem adulţi liberi, fiecare cu viata lui.
– Aiurea, poate el e liber. Tu nu eşti.

Am lăsat ecranul telefonului să se întunece, închizând conversaţia şi am rămas privind în gol. Partea aceea puteam să o numesc perioada viata frumoasă compusă din bucăţi diferite care nu se potriveau între ele. Ca un haştag. Ca un puzzle pe care încerci să îl îmbini. Sau ca o shaorma cu de toate. Ceva dragoste, pe bucăţi, desigur, ceva adrenalină, nişte aventură, multe veniri şi plecări, o fugă de realitate mascată în divertisment, amuzament şi fun. Compromisuri. Câte puţin din fiecare. Am crezut că e suficient, că va ajunge şi am numit-o modestie sau mulţumire de sine.
Când te mulţumeşti cu puţin, te alegi cu nimic. Lecţie învăţată.

 
Mocheta albastră a banchetei trenului avea un model cu linii frânte galbene, segmente abstracte, inegale. Suportul cotierelor era căptuşit cu acelaşi material, mânerele erau galbene. Părea o combinaţie perfectă, potrivită, fără nimic strident, nimic forţat. Şi mi-am amintit de idila celor două bărci în seara aceea de vara pe care o petrecusem cu Ella in arhipeleag.
Barca albastră cu care venisem era ancorată lângă insulă, într-un mic golf accesibil. Mai târziu, a venit un alt prieten cu barca lui, a aruncat si el ancora în acelaşi loc. Stâncile de pe mal erau înalte, largi şi netede, era uşor de intrat şi de înotat în mare, pădurea era la câţiva metri în spate. Coborâsem pe mal pături, cărţi, cafea.  Mai devreme inotasem,  peste zi a fost cald, acum stăteam cu toţii la poveşti, temperatura scăzuse, era răcoare dar plăcut. În arhipeleagul suedez vara se întunecă foarte târziu, după miezul nopţii, dar chiar şi atunci rămâne o lumină uşor difuză. Inserarea devenea spectaculoasă, cerul şi marea aveau un joc de culori indescriptibil, cu mii de nuanţe şi luciri.  Ella nu se sătura să filmeze. Eu rămăsesem cu ochii la cer şi mare, abia respirând, apoi am observat povestea de dragoste a celor două bărci. Nu e nici o exagerare, am văzut bine cum  bărcile se apropiau sfios, prinse într-un fel de curte delicată, ca doi îndrăgostiţi timizi la început. Barca galbenă venea foarte aproape de cea albastră, atingandu-i uşor prova, apoi se depărta, într-un joc care părea un flirt nevinovat si întâmplător. Barca albastra parea ca se lasa sedusa. Ne-am amuzat, am făcut glume, le-am făcut poze apoi bărbaţii au făcut câteva manevre şi au aşezat bărcile la o distanţă sigură una de cealaltă.

În timpul nopţii m-a trezit un zgomot surd pe care n-am ştiut de unde să-l iau, nu eram obişnuită să dorm pe barcă şi nu mă pricep deloc la navigaţie. Am rămas un timp întinsă, zgomotul se repeta.  Imi sărise somnul aşa că , in liniste, am ieşit pe punte şi am coborât pe mal, să fumez o ţigară. Era târziu sau devreme, depinde din ce parte a nopţii priveşti. În lumina crepusculară am văzut cum cele două bărci se regăsiseră, asta e cuvântul, se atingeau cu o infinită tandreţe, săltând uşor, împreună, pe valurile liniştite. Si mi-am dat seama, sunetul surd şi neidentificat venea de la momentul în care ajungeau una lângă cealaltă, atingandu-se. Am stat sa le privesc mult timp, oricât părea de ireal sau de nefiresc, barca galbenă şi cea albastră isi vorbeau, isi sopteau, păreau doi îndrăgostiţi care au gasit o cale să fie împreună. Şi am ştiut că dragostea aşa trebuie să fie, fără zbateri şi contorsionări, fără dureri şi fără complicaţii, alunecând fluid şi simplu, doar prin forţa gravitaţiei şi a undelor nevăzute sau abia simţite.

Foto credit Lia Stoica