Trenul 12 Sărbători

Mă uitam prin mailuri şi brusc, mi-am adus aminte că nea Tudor mă anunţase că vine săptămâna viitoare la mine, îşi luaseră bilete de avion, el şi soţia lui aveau programarea anuală la medic. Dar dacă nu mai ajung acasă? Ei bine, dacă trenul n-o să mă lase să cobor pe undeva, vor fi mai mulţi oameni care mă vor căuta.

 
Îmi găsisem chirie la nea Tudor, avea o camera liberă într-un apartament spaţios cu trei camere, într-o zona bună, aproape de metrou. Aveau un singur copil, un băiat care se mutase înapoi în România, cu ani în urmă, era însurat şi avea la rândul lui un băieţel pe care îl auzeam ţipând duminică dimineaţă, in fiecare duminică dimineaţă, atunci când vorbeau pe Skype. Situaţia locuinţelor în Stockholm era exasperantă. Era foarte greu de găsit o chirie, oferta era derizorie, proprietarii îşi permit să ceară chirii enorme şi să selecteze chiriaşii după tot felul de criterii iar în prim plan era situaţia veniturilor. Camera de la nea Tudor era nelocuită de mulţi ani, oferta era o gură de oxigen, situaţia era destul de încordată iar în acel moment vedeam cu greu o ieşire şi nu aveam foarte multe soluţii la îndemână. Până la urmă a fost bine, m-au acceptat, m-au adoptat repede, mă ajutau să completez actele suedeze şi îmi dădeau mereu sfaturi pe care eu, nerecunoscătoare, le verificam pe net. În felul lor de a fi semănau atât de mult cu părinţii mei încât uneori mă apuca disperarea. Plecasem din casa alor mei la douăzeci de ani şi iată-mă ajunsă la patruzeci într-o companie asemănătoare, mi-am zis apoi ca era o lecţie de învăţat şi aici. În casa lor se vorbea româneşte, se mânca româneşte, se discuta politică românească şi se păstra o distanţă respectuoasă vizavi de tot ceea ce însemna suedez. Mi-a fost greu să înţeleg unele atitudini până când am auzit poveştile de dinainte de intrarea în UE, emigranţii de dinainte fuseseră dependenţi de bunul plac al autorităţilor, o dependenţă binevoitoare, e drept, dar generatoare de complexe. Dorul de casă, în schimb, e specific naţional, l-am văzut la multe familii de români, manifestat printr-o dificultate de integrare şi o separare de mediul străin manifestată chiar după mulţi ani de trăit în ţara adoptivă. Între timp, toate eforturile financiare şi toată disponibilitatea emoţională se îndreptă spre ”casă”: vacanţe făcute integral în România, bani trimişi pentru construcţia de case sau pentru ajutorarea rudelor rămase în ţară, o întreagă existenţa construită provizoriu cu un singur tel final: întoarcerea acasă. Gazdele mele nu făceau excepţie. Aşteptau amândoi să între la pensie la fel cum un deţinut aşteaptă eliberarea din închisoare, cu nerăbdare, cu calcule pentru viitor şi cu lungi convorbiri pe skype despre starea curţii, a viţei de vie şi a pomilor din grădina. Îmi venea greu să înţeleg un mod de viaţă bazat pe aşteptare şi pe un fel de proiecţie exclusivă a vieţii în viitor, în afara realităţii de fiecare zi, dar toţi ai lor erau în România, sufletul lor rămăsese acolo, deci nu era nimic de judecat şi nimic de întrebat. Poate doar de luat aminte.

 
Crăciunul acelui prim an ar fi fost, însă, mult mai greu de suportat fără ei. Avusesem câteva certuri cu Răzvan şi păstram amândoi o tăcere în care fiecare îl aştepta pe celălat să spargă gheaţa. Eu nu puteam să o fac. Eram în vacanţa de iarnă, era greu sa nu am nimic de facut iar gandurile se adunasera multe. La şcoală, cu câteva zile înainte, ni se organizase o petrecere care s-a transformat într-un fel de  şezătoare, n-a avut nimeni chef de dans sau de benchetuială, stăteam cu toţii pe scaunele aşezate în cerc şi ne povesteam obiceiurile de Crăciun, fiecare avea ceva de spus despre tradiţiile din ţara lui. Profesoarele ne priveau cu înţelegere, ştiau că de sărbători ne va fi cel mai greu. Am schimbat daruri, am ascultat colinde americane şi am încercat să zâmbim în timp ce aproape toţi eram cu lacrimi în ochi. M-am întrebat de ce dracu` nu trăsesem o fugă până acasă, nimic nu m-ar fi oprit, avionul era ieftin şi, în fond eram la doar câteva ore distanţă, nu era mare lucru. În secret, însă, speram că situaţia Răzvan se va îndrepta şi o să ne petrecem sărbătorile împreună, fir-ar, erau primele mele sărbători departe de casă. Doar încăpăţânarea şi mândria mea erau de vină, dar nu era nimic nou, în repetate rânduri, eu mi-am fost singurul duşman.

 
Oraşul era împodobit festiv, luminat, magazinele deschise şi pline de lume. Pe fb era plin de sarmale, cozonaci şi colinde, iar eu nu ştiam cum să mă rup de atmosfera obligatoriu festivă pe care o vedeam peste tot. Eram complet desprinsă de forfota şi aglomeraţia de sărbători, cumpărasem doar nişte cadouri pentru gazdele mele iar mie, simbolic, o crenguţa de brad pe care am pus-o într-o vază, am agăţat un glob şi am pus la geam lumânări. Nimic altceva, nici panglici, nici beteală. În decembrie, noaptea se lasă de la trei după-amiază iar dimineaţa se lumina târziu, întunericul stăpânea peste tot, bine că măcar era zăpadă multă. În acel an, totul în jur arăta ca o poveste. Ningea într-una, aleile parcului trebuiau curăţate în fiecare noapte, vedeam de la geamul camerei mele utilajele lucrând fantomatic când se mai oprea ninsoarea. În seara de Ajun m-am dus la Santa Klara, o biserică din centru în care se ţinea slujba de Crăciun, nu era multă lume şi am stat acolo, cu cărticică de rugăciuni suedeză în mâini, ascultând concertul de orgă şi vorbele preotului în care auzeam din când în când câte un cuvânt cunoscut, cu capul plecat şi cu o tristeţe care nu mi se potrivea deloc şi în mod sigur nu se potrivea cu oraşul luminat vesel şi atmosfera de sărbătoare. Îmi lipseau nebunia, alergătura după cumpărături, gătitul, pregătirile pentru colindători şi musafiri, acasă, uf, acasă eram specialista familiei în răcituri şi salată de icre. Acum nu pregătisem nimic, nea Tudor şi tanti Maria mă invitaseră la cina de Crăciun. M-au aşteptat să vin din oraş cu masă pusă, împodobită şi am mâncat cu toţii, am ciocnit şi un pahar de vin. Ca de obicei, nea Tudor s-a ameţit repede şi am stat un timp, răbdătoare, fumând ţigară din ţigară, ascultăndu-i poveştile din tinereţe pe care le ştiam deja fiindcă mi le repeta de fiecare dată. Apoi am plecat în camera mea, la oamenii de pe fb, măcar acolo erau fun, macar acolo… Am făcut glume, am ras, ne-am amuzat de prăjituri ratate, am ascultat colinde postate de unul, de altul şi ne-am facut urari prin chaturi şi pe posturi. Dimineaţa m-a găsit, însă, cu ochii în tavan, cu un dor nespus de el, cu tristeţe şi fără prea multe soluţii.

 
Peste câteva zile am vorbit, totuşi şi ca măsură de împăcare am stabilit să ne facem revelionul împreună. Am început să mă simt din nou vie şi plină de speranţă. Nea Tudor avea invitaţi pentru seara de revelion dar insista să rămân şi eu cu ei şi mă simţeam aiurea să îi refuz. Până la urmă am promis că fac eu tortul şi că stau până aproape de miezul nopţii şi că ciocnim şampanie de revelionul românesc era oricum cu o ora mai devreme. Apoi plec la Răzvan.

 
În staţia de metrou mi-am dat seama că uitasem lista de dorinţe pentru noul an, cea pe care o scriam cu religiozitate de fiecare dată, de câţiva ani încoace. Puneam pe o bucată de hârtie dorinţele toate, tot ceea ce visam să se împlinească în anul viitor. O uitasem sau o pierdusem, nu mai ştiam, mă zăpăcisem complet. M-am aşezat pe bancă, am găsit ratacit prin geantă un plic fără scrisoare şi am scris-o din nou, febril, nu cumva să mă prindă anul fără intenţii clare şi limpede exprimate. Dorinţe mele păreau aproape imposibile pentru o emigrantă care aterizase într-o ţară străină doar de câteva luni, fără prea multe planuri şi fără să ştie exact în ce parte să o ia. Într-un mod ciudat, însă, oraşul străin mi-era drag şi îl simţeam al meu, după prea multe întrebări şi ezitări, hotărârea era în sfârşit luată. Voiam să-mi găsesc un job cât mai repede, asta stiam ca se poate, mi se spusese că primesc hârtiile pentru legitimaţia suedeză după sărbători. Trebuia să merg pe repede-înainte şi să învăţ limba cat mai bine. Voiam o casă a mea, ardeleanca din mine nu ştia să trăiască decât în locul ei, mă durea să stau în casă străină după ce o viaţă întreagă avusesem rânduiala mea. Voiam să iubesc fără să-mi fie dor şi să fiu iubita pentru ceea ce sunt, am pus şi asta pe hârtie, părea atât de greu să găsesc o cale prin să nu fiu nevoită să renunţ la mine dacă voiam să rămân cu el iar asta îmi strângea inima mai mult decât orice altă dorinţa. Am pus hârtia în buzunar, ritualul meu personal cerea ca dorinţele să fie cât mai aproape de corp, abia aşa s-ar împlini magia. În metrou nu era multă lume, era destul de târziu, poate o jumătate de ora până la schimbarea anului, cei mai mulţi oameni erau deja în oraş, aşteptând cu şampania în mâna. Ştiam că va fi multă lume în centru şi am ales o staţie la care să cobor, nu foarte aglomerată, aproape de un pod pe care îl ştiam bine, am stat acolo de câteva ori amândoi, uitându-ne copilăreşte la trenuri. De sus, de pe pod puteam să văd bine spectacolul din aer. Am ajuns cu doar câteva minute înainte de miezul nopţii, nu era foarte frig, nu mai ningea şi era surprinzător de senin. Artificiile explodau în aer din mai multe părţi, Slussen era în dreapta, era locul din care porneau cele mai spectaculoase, dar erau peste tot, cerul era plin de trăsoare şi de lumina. Lângă mine a oprit o maşină, taximetristul a coborât repede, eram numai noi doi pe pod, forfota oraşului era dedesubt şi ne-am privit cu un zâmbet larg, luminat de focuri. Îl chema Nassour, din Irak, străinii îşi spun numele, îţi spun de unde sunt şi te întreabă de unde eşti, datele fizice şi accentul sunt uşor de recunoscut în oraşul blond, cosmopolit. Aveam sticla de şampanie la mine, l-am rugat să mă ajute să o desfac, să fie ritualul complet, el a adus două pahare de plastic din maşină şi am ciocnit acolo pe pod în lumina vacarmului dezlănţuit de artificii, clopote şi lumina de la miezul nopţii.

 
M-a întrebat dacă vreau să mă ducă undeva, i-am spus că nu, mai aveam nevoie de un pic de timp singură, cu gândurile şi dorinţele mele. Ne-am strâns mâinile, ne-am salutat şi ne-am urat mulţi ani cu căldură, doi străini vorbind o limba comună pe un pod din Stockholm, dorindu-şi aceleaşi lucruri simple pentru viaţa fiecăruia. Să fie sănătate. Şi pace. Şi înţelegere. Şi un pic de dragoste n-ar strica, zisese omul cu ochii înceţoşaţi de vântul care începuse să bată tăios sau poate de aduceri aminte. Să fie, am spus şi ne-am îmbrăţişat cu o frăţie care unea două întâmplări într-o secundă a anului care pleca făcând loc unor speranţe noi. Să fie.
I-am trimis mesaj lui Răzvan
”ajung în douăzeci de minute”
”vino, te aştept, nu desfac şampania fără tine”

Foto credit Lia Stoica