Trenul (10) Praf de stele

trenpozza

Chestia cu respiratul, zenul şi integrarea în absolut nu mergea prea bine, nu reuşeam să obţin starea de relaxare mult râvnita. Bine, zenul ar fi fost o prostie, în condiţiile astea nu vedeam nimic care să justifice o atitudine pozitivă sau vreun optimism gratuit întins pe toată faţa. M-am dus la automat să mai iau o cafea, noaptea avea să fie lungă, până în zori era mult şi nu voiam să adorm, voiam să rămân trează, lucidă pentru orice ar fi urmat să se întâmple. Am scos paharul de cafea rece din aparat şi am strâns din buze, ce bine mi-ar fi prins o cafea fierbinte.

Suedezii sunt printre cei mai mari consumatori de cafea, se bea cafea la orice oră din zi şi din noapte, spre bucuria mea de dependent de cofeină in cantitati mari. Răzvan avea un un aparat modern pentru făcut cafea dar nu îl folosea niciodată, prefera cafeaua făcută la ibric, după un ritual pe care l-am învăţat repede. În zona din care veneam eu foloseam espresso-uri care scoteau o cafea concentrată şi tare, utilă, de aceea întreg procesul de preparare mi se părea arhaic şi fascinant. Ibricul de aramă bătută, cu coadă de lemn, înnegrit de atâta folosinţă, linguriţa cu coadă lungă, apă până la buza ibricului, două linguriţe de zahăr, trei de cafea puse în momentul în care apa începea să fiarbă. Amestecam doar de sus în jos, uşor, de câteva ori, până se ridica spuma. Cafeaua suedeză are o aromă fantastică, de aceea momentul era mereu special, îl aspiram cu nările deschise şi îl lăsam să mă pătrundă prin toţi porii. De cele mai multe ori gestul de a face cafea, dimineaţa, încheia nopţi albe şi lungi, punctând momente şi concluzii înainte de culcare. În liniştea străbătută doar de sunetul unui radio care nu era oprit niciodată, rutina simplă şi cunoscută mă ajuta să îmi clarific gândurile, îmi aducea limpezire şi apoi un somn bun. La spital, una dintre colegele mele, o iraniană bună ca pâinea caldă, prepara din când în când la bucătărie cafea la ibric şi-mi punea deoparte o porţie mai mare, iar grija ei adăuga semnificaţii în plus gestului atât de comun. Ce bine mi-ar fi prins o cafea fierbinte!
M-am aşezat înapoi pe canapeaua din compartiment, sorbind din paharul de plastic rece, cu telefonul devenit inutil pentru comunicare în mâna şi am deschis din nou fişierul de poze, căutând una în mod special. Amintirile au traseul lor ciudat şi învăluitor, trec din una în cealaltă stabatand un fir care nu respectă neapărat o logică în conexiuni şi legături si scapa vointei declarate.
Până la urmă, fotografiile sunt pietre în calea uitării, te împiedici de ele o secundă, îţi aminteşti o intamplare, retrăieşti o stare, o consumi, treci mai departe la o alta, un fel de ping-pong al emotiilor. Înmagazinarea amintirilor e un proces straniu, m-am întrebat uneori cum ar fi dacă am trăi cu amintirile la vedere, în loc să le ascundem prin sinapse prăfuite. De fapt, asta facem. Imortalizarea momentelor de bucurie, de tristeţe, de extaz, de fericire e, poate, cea mai proastă invenţie dintre toate fiindcă nu foloseşte la nimic. Filmăm concertul în loc să-l ascultăm, prindem elemente de peisaj în loc să-l privim, ne fotografiem prietenii în loc să-i ţinem în noi, ne facem selfiuri ca să nu uităm cine suntem, apoi ştergem tot când se umple memoria telefonului sau când nu mai avem nevoie de ele. Când m-am mutat, printre puţinele lucruri pe care le-am luat în două geamantane au fost şi câteva fotografii la care nu ştiu dacă m-am uitat vreodată fiindcă desprinderea a fost atât de netă şi de concretă încât viata s-a împărţit în două: aici şi acolo, înainte şi după, iar senzaţiile nou-descoperite, provocările, efortul şi noutatea au luat locul tuturor celelalte trăite până atunci.
.Fotografia la care mă uitam acum era făcută în primul meu zbor cu avionul şi era alb-negru din greşeală, fiindcă nu mă prinsesem cum e cu setările telefonului. De fapt, mai zburasem cu avionul o dată, demult, atât de mult încât acum era pentru prima oară iar tot ce tot ceea ce ni se-ntamplă pentru prima oară rămâne imprimat în amintiri, intact, neşters, cu gust şi cu miros, fără uitare. Ţin minte până şi locul din avion, la geam, pe dreapta, cu două rânduri în spate. După aceea, cam în toate zborurile am păstrat acelaşi loc şi m-am întrebat acum dacă nu cumva e o dovadă a încercării de a retrăi experienta ”prima oară”, atunci când mă lipisem de hublou fără nici o teamă, cu vise, cu speranţe şi cu încrederea mea nebună cu tot. Îmi aduc aminte că cerul era incredibil de senin, că marea părea îngheţată cu creste albe de spumă, că mi-era sete să văd, mi-era foame să simt şi căutam repere în orizontul devenit dintr-o dată fără linii şi fără puncte cardinale. Am început să rad. Ei bine, poate nu aveam de ce mă plânge, situaţia asta era tot un fel de prima oară, nu mai fusesem închisă într-un vagon de tren, singură, cu o destinaţie necunoscută. Am închis fişierul de poze, cu ele sau fără, amintirile rămân în memorie şi asta e, nu e simplu deloc să le dai delete.
Cică suntem praf de stele. Ultima postare pe fb era un cer fotografiat frumos, imagine de la NASA, nu oricum, cu textul ”suntem cu toţii praf de stele”. Nu vedeam comentarii sau like-uri, era doar o imagine care înţepenise în telefon. De steaua mea nu ştiu ce să zic, dar praf eram cu siguranţă. O fărâmă de praf purtată de colo-colo încercând să priceapă câte ceva din sensul vieţii şi cele care i se întâmplau.

Foto Bucu, album Schite&Umbre

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s