Trenul 11 Scoala

iarnalia
-La cât termini?
-La trei, e vineri, azi terminăm mai repede.
-Ok, la trei sunt în parcare. Să te grăbeşti, te rog, la recepţie închid la ora patru, ninge ca naiba şi parcă văd că o să fie iar blocaj pe autostradă. Ai luat tot ce-ţi trebuie? Nu mai avem timp să trecem pe la tine.
-Da, mi-am aruncat nişte haine de schimb în geantă şi i-am spus lui nea Tudor că mă întorc duminică. Aş pleca mai repede dar avem test la ora două. Încerc să-l fac rapid şi ies. Hai, că nu mai pot scrie, mă întreabă profa ceva. În suedeză, îţi dai seama.

 
La şcoala de limba suedeză eram grupaţi după studii şi după cunoştinţele de engleză. În clasa mea erau adulţi de toate vârstele, de la douăzeci la şaizeci de ani, un amestec interesant, pestriţ şi cosmopolit. Oameni ajunşi aici de puţin timp de prin toate colţurile lumii. Se legau destul de repede prietenii fără sa se mai tina seama de vârstă, rasă sau de naţionalitate. Eram singură româncă din clasă.
În câteva minute s-a dat pauză, la prânz aveam la dispoziţie o oră întreagă liberă. Etienne mi-a făcut semn că se pregăteşte să coboare la ţigară. Jose îşi îmbrăcase şi el scurta îmblănită şi trăgea căciula pe frunte. Francezul era din Paris, venit de vreo două luni, se mutase cu iubitul lui în Stockholm, hotărâseră de comun acord să locuiască câte şase luni, pe rând, în ambele oraşe dar ne spunea că îşi găseşte greu locul, că nu-i place aici în mod deosebit şi că abia aşteaptă să se întoarcă în Franţa. Spaniolul Jose era căsătorit cu o suedeză şi aşteptau un copil. Era un om deschis care glumea tot timpul, intervenţiile lui în timpul orelor rupeau de multe ori monotonia, era îndrăgit de toti şi o sursă de bună dispoziţie pentru toată clasa. ”Şi mie mi-e greu dar sper să găsesc mai uşor de lucru aici decât în Spania, ne spunea trăgând din ţigară, la noi e criză iar şomajul te rupe.” Ni s-a alăturat tipul din Nigeria, negru, scund dar solid, cu codiţe împletite afro care privea fascinat ninsoarea cu fulgi mari care pornise de câteva zile şi nu se mai oprea. Nu purta mănuşi, s-a aplecat, şi-a umplut mâinile mari cu nea. a făcut un bulgare pe care l-a aruncat apoi vesel, cu boltă. Nu mai văzuse zăpadă până atunci.

 
Mă împrietenisem cu o indiancă cu păr lung, o tipă din Brazilia şi cu o japoneză. Ieşeam toate patru la o cafea în pauze şi la cumpărături după ore. Indianca, Soraya, era foarte frumoasă, avea un doctorat în ştiinţe sociale şi un băiat de opt ani. Era sigură că făcuse bine că se măritase cu soţul suedez , avea un fiu dintr-o căsătorie anterioară şi voia că fiul ei să aibă o educaţie mai bună. Şi e un loc foarte bun pentru femei, completa ea strangadu-mă de braţ. Iris, brazilianca era mereu plină de energie. ”băi, nu înţeleg, aici toată lumea e obosită de la ora cinci după-amiază. Ies seara cu sambo al meu, la club sau în alte locuri, eu am mereu chef de dans, de plimbare, de gătit, mă enervează când îi văd pe prietenii lui atât de plictisiţi şi blazaţi”. Japoneza provenea dintr-o familie de artişti şi era implicată într-un proiect derulat între cele două ţări, de altfel ne-a părăsit destul de repede, după cateva  săptămâni. La şcoală ne ţineam locuri în bănci, formam grupuri în care discutam temele, ne susţineam şi încurajam reciproc, ştiam câte ceva din viata trecută şi visurile de viitor ale fiecăreia.

Când îmi aduc aminte de perioada aceea îmi vine în minte un singur cuvânt, dezorientare. Aproape toţi cei care ne aflam acolo eram dezorientaţi, agăţaţi de speranţe, fără ţinte clare, cu siguranţa de sine şi încrederea în forţe proprii diminuate. Nu ne mai raportam deloc la ceea ce ştiusem, la ceea ce ne era familiar ci doar la cunoştinţele nou asimilate, dispăruseră plasele de siguranţă ale familiei, prietenilor şi mediului cunoscut. Era o permanentă goana după ponturi, schimbam între noi informaţii, ne învăţam unii pe alţii, aflam şi ne lamuream reciproc cu surse de documentare şi cu legislaţie. Se stabilea un fel de fraternitate şi camaraderie care depăşea orice graniţe şi ne aducea la un numitor comun. Toţi eram emigranţi.
Scoala full-time era o experienţă nouă după atâţia ani de muncă. Mă înscrisesem la cursuri intensive, aveam ore dimineaţa şi după-masa dar nu mi se părea că fac progrese şi eram foarte nemulţumită de nivelul meu. Suedeza se dovedea greu de învăţat, n-am avut nici o apetenţa pentru grupul limbilor germanice, engleza o învăţasem demult pe la şcoală, mai mult de la televizor şi citind articole pe internet, abia acum o exersam în vorbire şi ma descurcam la un nivel mulţumitor. Prioritară era însă, nevoia de a învaţa să vorbesc limba ţării în care mă aflăm, măcar la un nivel de bază ca să-mi pot găsi un job. Era evident că fără cunoştinţe minime de suedeză erau slabe şanse iar banii de chirie şi de trai zilnic se împuţinau rapid. Profesoarele pe care le-am avut eu erau foarte atente şi ne încurajau fără limite, fiecare progres era lăudat şi scos în evidenţă, la început mi se părea jenant şi copilăresc, dar în timp am constatat că acest tip de atitudine era oarecum extinsă şi generalizată la nivel de societate, un mod de lucru cu care nu eram obişnuită. Sublinierea performanţelor personale era o metodă particulara de a scoate ce e mai bun din oameni iar pe mine, competitivă şi uşor nesigură, mă stimula cu siguranţă. Şcoala era gratuită, nu plăteam taxe nici măcar pentru pixuri, avea consiliere psihologică şi profesională, oferte de internship şi cursuri de meserii, din cele cerute pe piată muncii în Suedia, care se desfăşurau în paralel cu cele de limba. Datoria profesorilor era să ne înveţe nu numai suedeză dar şi principii de integrare în viaţa de fiecare zi cu specificul ei, câte ceva istorie, legislaţie, practică aplicată la cotidian, generalităţi care unora dintre noi li se păreau banale dar care, am constatat ulterior, erau extrem de utile pentru mulţi dintre cei care nu erau europeni.

 
În hol l-am întâlnit pe Kostandin, albanezul căruia îi dădusem un link şi îl ajutasem să îşi completeze cererea pentru un curs de şoferi de autobuz. M-a îmbrăţişat exuberant.
– M-au acceptat,  încep cursul în ianuarie. Am reuşit, după curs primesc job direct de la ei. Sunt tare fericit, nu pot să îmi imaginez o meserie mai bună pentru mine, visul meu a fost să ajung şofer de autobuz,
Era cea mai bună veste pe care ţi-o putea da cineva, găsirea unui job era un eveniment pentru care erai felicitat si invidiat de toată clasa. L-am strâns în braţe, voiam să mă molipsesc şi eu de bucuria lui, să cobor ştacheta năzuinţelor şi dorinţelor care te fac fericit la locul ei, în zona celor posibile.

 
După pauza de prânz ne-am întors în clasă. Aveam o colegă nouă, din Africa de Sud, o blondă frumoasă şi exotică, am cunoscut-o bine mai apoi, era unul dintre oamenii aceia rari, deschişi şi empatici în prezenţa cărora te simţi bine imediat, fără să ştii de ce. Profesoara ne-a spus că vorbea unsprezece limbi, Africa de Sud are nouă dialecte oficiale, limbi diferite între ele, plus engleză şi germană, suedeza urma să fie a douăsprezecea. Având în vedere că ştiam deja ce înseamnă asimilarea unei limbi străine, eram cu toţii impresionaţi. Protocolul cerea ca noul-venit să se prezinte, îşi spunea numele, ţara şi câte ceva despre el, după care urmam noi, restul clasei. Înainte de pauză urmărisem o proiecţie a vizitei grupului de elevi la un muzeu din Stockholm, ultima imagine din film rămăsese pe tablă şi mi-a sărit în ochi denumirea suedeză pentru sicriu, kista, care era aceeaşi cu numele cartierului în care locuisem prima oară când ajunsesem Stockholm, Kista, era o diferenta de accent acolo. Când mi-a venit rândul să mă prezint mi-am luat aer în piept.
– Jag heter Diana, jag kommer från Transsylvanien och jag bodde i Kista (mă numesc Diana, vin din Transilvania şi am locuit într-un sicriu).
După primul moment în care profesoara m-a privit surprinsă, a început să radă, apoi s-au prins şi ceilalţi şi au început să îmi ceară să le arăt colţii de vampir. Le-am spus că doar bărbaţii devin vampiri, femeile din Transilvania sunt, în schimb, vrajjitoare.
Profesoara care mă cunoştea deja destul de bine, îmi cunoştea frustrarea, ma plansesem ei de cateva ori de neputinţa de reuşi să învăţ suficient de bine sau de repede, s-a întors spre mine şi mi-a spus, cald
– Vezi, Diana, în momentul în care poţi să glumeşti într-o limbă straină se cheamă că ai început să o vorbeşti.
Am scris testul cu zâmbetul pe buze, senină şi împăcată pentru prima oară de când începusem şcoala. Telefonul a vibrat scurt în buzunar.
Sunt în parcare. Ai terminat?

Foto Lia Stoica

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s