Încetinise, fără îndoială. M-am uitat la ceas, era 11:44, într-un minut ar fi trebuit să ajung în gară. Şi să cobor din tren. Am ţâşnit în picioare şi am început să îmi adun boarfele în rucsac, repede, febrilă…
Poate se deschideau uşile, poate puteam să cobor. Poate, de fapt, mă suisem într-un vagon greşit, era vreun vagon special, pentru transportul unor chestii de siguranţă sau ceva asemănător, de asta îi lipseau uşile de trecere. Probabil faptul că eram singură în tot vagonul se datora erorii mele, poate eram pur şi simplu, în locul nepotrivit. Poate controlorul ăla cu vorbele lui cu tot fusese doar în imaginaţia mea şi totul făcea parte dintr-o întâmplare banală şi fără nici un fel de implicaţii, căreia îi dădusem eu dimensiuni dramatice. Într-o secundă mi-au venit în minte o mie de gânduri, se încâlceau toate, dar prioritare erau speranţa şi uşurarea că mă apropiam de final.
M-am înfiinţat la uşa din faţă cu rucsac cu tot. Cand trenul oprea în gară, sigur se vor deschide uşile, era lume acolo, puteam să bat în geam, cineva m-ar fi văzut. Într-o fracţiune de secundă mi-am adus aminte că o mai păţisem o dată în metrou, ajunsesem la capătul unei linii, toată lumea coborâse, metroul intrase în depou, eu, bineînţeles cufundată în telefon, într-o discuţie aprinsă pe fb, n- am observat că rămăsesem singură decât atunci când au stins luminile. O femeie care inspecta peronul m-a văzut şi mi-a spus să stau liniştită, trenul pornea înapoi în câteva minute, Răzvan, pe care-l sunasem să-i spun că am bifat şi obiectivul depoul din Stockholm, râdea, clătind din cap la zăpăceala mea. Totul s-a terminat fără nici un fel de urmări, cu concluzia obişnuită, “fii şi tu mai atentă”
Trenul se târa încet pe sine dar nu vedeam lumini şi clădiri, cum ar fi trebuit să fie la intrarea în oraş. Mai fusesem o dată în Göteborg, în urmă cu vreo trei ani, tot cu trenul, dar era vară, pe lumină şi oricum nu-mi aminteam prea multe detalii legate de aspectul gării. Nerăbdătoare, incercam să desluşesc ceva, dar întunericul era lipit de ferestre, nu se evidenţia nimic, nici o silueta, nimic, nici un semn că ajunsesem, de fapt, undeva.
Aşteptăm cu sufletul la gură fluieratul, respiraţia grea a trenului care opreşte, scârtâitul acela cunoscut, de şine care se opun alunecării roţilor, dar nu se întâmpla nimic. Apoi, un fulger oblic şi prelungit ca semnul unui EKG pe un monitor a apărut în noapte iar trenul a început să ia viteză din nou. Înlemnisem de groază şi am început să strig: Nu! Nu! Opreşte-te! Trebuie să cobor! Trebuie să cobor! şi să zgâlţâi mânerul ăla blestemat care nu se clintea un milimetru. Nu era adevărat, nu putea fi! Opreşte! Trebuia să se sfârşească frumos, cu nişte emoţii, cu un strop de adrenalină şi de suspans, cu mine coborând uşurată pe peron, râzând şi povestindu-le fetelor isprava de a fi urcat într-un vagon greşit. Era greşit tot ce se întâmpla!
Am dat drumul mânerului, cu forţă, trenul prinsese viteză şi m-am dezechilibrat, am căzut pe podeaua vagonului, furioasă, frustrată şi fără soluţii. Am rămas pe podea, cu genunchii strânşi la piept, cu plânsul în gât şi cu vorbele Controlorului rasunandu-mi în minte ca şi cum ar fi fost strigate într-un difuzor. Trenul nu va opri acolo unde vrei tu. Trenul nu va opri acolo unde vrei tu.
Foto Bucu, album Schite&Umbre
My Cookies 