În întuneric pisica părea neagră, trecea aproape nevăzută, o umbră alunecând tăcut pe lângă perete. Vânzătorul de iluzii îşi defasura oferta de himere şi amăgiri cu mişcări largi de parcă desfăşura pânzeturi. Se succedau imagini, scene din filme trecute, două mâini susţinând un cap plecat deasupra mesei, un ochi verde de apă văzut de sus, de pe coasta unui munte, o barcă profilata pe un apus de soare roşu, o lumânare groasă cu ceara topită într-o sticlă, amestecate cu proiecţii neclare dintr-un viitor întins ca un cearşaf pe sârmă. Planuri de existenţa brută şi rigida crăpate pe ici, pe colo, decupau bucăţi din realităţi de penumbră, cioburi mari cu colţuri ascuţite sau margele colorate erau împrăştiate pe podeaua cu denivelări de întuneric. Mâinile libere ale vânzătorului desenau, conturau,deschideau, ştergea erorile cu podul palmelor sau le desfăcea în evantai aşezându-le ordonat.
– Vezi tu, draga mea, orice obiect concret, oricât de simplu ar părea, posedă o multitudine de aspecte, însuşiri sau relaţii, care nu pot fi surprinse toate, în acelaşi timp, de către un singur analizator. Îţi scapă partea de umbră sau ciobul acela albastru care s-ar potrivi perfect, ar întregi decorul sau i-ar da sens diferit. Imaginea percepţiei se aseamănă cu ceea ce cauţi dar se deosebeşte de cea pe care o simţi. Mai mult, tu analizezi cu inima. Greşit. Eu văd nu ajunge, eu simt e insuficient. Trebuie să respiri egal, din nou şi din nou, până când auzi şoaptele furtunii şi murmurul pietrei, sau uite, să atingi cu degetele desenul farfuriei până când îţi intră în amprente. Abia atunci vei şti.
– Să meditez, zici. Nu pot, sunt vie şi-mi curge neastâmpărul în vene. Am încercat, e greu şi cred că nu-i de mine. Mă tem de nemişcare, mă tem când stau pe loc şi timpul curge fără directie în jurul meu, mă tem c-am să înţepenesc fără întâmplări şi fără rezoluţii. Iar acum ştiu de ce te-am chemat. Vreau să iau iluzii de la tine şi să le transform în fapte, cunosc procesul, nu-i uşor, l-am aplicat deja de atâtea ori, a mers, e drept ca am inregistrat si pierderi dar imi da cu plus iar acum aş vrea să îl extind dincolo de mine.
– Era o vreme când mă vindeam ieftin şi oricui. Azi sunt bogat, iluziile costă scump, sunt preţioase şi foarte căutate. Pot să îţi vând chiar dacă e mai costisitor ca altădată. Dar cum îmi permit să fiu generos, îţi dau un cupon bonus, un sfat gratis fiindcă eşti cumpărător fidel. E mai simplu să îţi croieşti doar ţie veştminte pe măsură, important e să-ţi placă ce vezi în oglinda de la baie. Lasă-i pe ceilalţi să-şi cumpere iluziile lor.
Atipisem cu telefonul în mâna, ba mai mult, visasem, când mi s-a părut că aud un zgomot în vagon, altul decât cele care se repetau monoton. Am sărit în picioare, buimacă şi nehotărâtă, să stau pe loc, să mă apar în caz de nevoie sau să ies, să văd dacă zgomotul e real. Deruta era cu atât mai mare cu cât impresiile visului stăruiau în minte şi mi se părea că acolo sunt lucruri importante de reţinut, negustorul acela de iluzii mă vizitase de mai multe ori şi aducea cu el, de fiecare dată, un mesaj. Am hotărât să mă gândesc la asta mai târziu, după ce lămuresc dacă zgomotul era real sau venise tot din vis. M-am uitat în jur după vreun soi de armă dar n-aveam nimic care să semene a obiect contondent înafară de sticla cu apă pe jumătate goală. Sau bocancii pe care îi descălţasem când m-am întins pe bancheta. Am luat unul de şireturi, am deschis uşa încet şi cu atenţie, nu se vedea şi nu se auzea nimic, culoarul părea la fel de pustiu şi la fel de tăcut. Era linişte şi totuşi aveam impresia că ceva s-a schimbat, parcă scăzuse lumina din vagon, dar nu eram foarte sigură. Cu bocancul ţinut bine în mână, cu talpa pregătită de atac, am ieşit în şosete şi am mai făcut o dată rondul, aruncând un ochi în fiecare compartiment. La capăt m-am uitat din nou, lung, la peretele fără uşa de trecere şi am oftat, vorba vine, am băgat un fuck this shit, apăsat şi plin de nervi. Ăsta nu era vis, pur şi simplu nu exista nici o trecere.
M-am întors în compartiment cu limba bocancului atârnând dezolată. Am închis uşa după mine, am băut o gură de apă, după care am deschis-o din nou, lăsând aerul să circule. N-avea nici un sens să mă intoxic cu fumul propriilor mele ţigări o uşa glisanta nu m-ar fi apărat deloc în caz că cineva s-ar fi hotărât să-mi facă vreun rău.
Uitându-mă retrospectiv, cam toate deciziile mele ”raţionale”, gândite şi analizate s-au dovedit ulterior a fi un fiasco sau o suma de acţiuni nereuşite, pe când cele instinctuale, asazisele nebunii , decizii dictate doar de emoţional brut si fără traseu aparent logic au fost cele care au contat, cele cu miez, cele definitorii. Cele care mi-au schimbat viaţa.
Fără să fiu vreo clarvăzătoare sau să posed nu ştiu ce aptitudini extrasenzoriale, visele mi-au fost un fel de ghid de avertizare. Visele-s de la diavol, îmi spunea bunica şi înclin să-i dau dreptate fiindcă iadul e în noi, am aflat că există, ştiu şi cum miroase, are trepte, o linie de demarcaţie şi e la concurenţă cu fericirea, raiul la care aspirăm cu toţii. De-a lungul timpului m-au surprins prea multe coincidenţe sau contradicţii stranii, ca să-mi permit să fiu o negaţionistă cu cele neştiute. Genul acesta de atenţionare îmi făcea bine tocmai fiindcă îmi aducea un plus de atenţie şi de prevedere. Mă rog, deschideam mai bine ochii la ceea ce se întâmplă în jurul meu, în consecinţă nu călcam în gropi atât de adânci. Eram de acord cu Freud (ha-ha), visele veneau dintr-un subconştient pe care nu-l luăm în seama în fiecare zi, dar care e plin de informaţii vechi şi noi, clasate, uitate, văzute cu coada ochiului. considerate iniţial neimportante dar care ies la suprafaţă în momentul în care avem nevoie de ele. Un veritabil depozit cu lucruri surprinzătoare, de la emoţii acumulate, teme şi idei ascunse sau confortabil negate şi până la nevoi reprimate. Doar prezenţa motanului în vis avea o explicaţie, mă uitasem la fotografiile Raisei înainte de a adormi. În rest, în vise sunt tot eu, un eu care mă priveam prin altă prisma, de la o anumită distanţă, din cauza asta aveam încredere în ele şi incercam să găsesc sensuri obiective. Pe Răzvan îl visasem fără să fi schimbat vreo vorba cu el şi fără ca măcar să mă intereseze într-un mod deosebit. Era un nume într-un grup de pe fb pe unde comentam seară de seară, observasem insa că nu-i în ţară, că locuia departe şi avea o fotografie de profil la care m-am uitat, e drept, ceva mai lung. Părea să aibă umeri largi şi îmi plăcuseră ochii. Deşi au trecut cativa ani, ţin minte şi acum visul. Era în dormitorul meu, nu zicea nimic, stătea lângă pat şi mă privea cu un zâmbet uşor stânjenit, ca şi cum n-ar fi ştiut ce caută acolo. N-a făcut nici un gest dar era atât de aproape şi atât de perceptibil încât l-aş fi putut atinge dacă ridicam mâna. Mai ştiu că mă trezisem cu o senzaţie greu de descris si anume că fusese acolo cu adevărat, el sau o proiecţie puternică a lui fiindcă îl simţisem concret, fizic iar forma, spaţiul în care fusese prezent părea recent înlocuit. M-am întrebat mereu dacă a fost un vis sau dacă puterea onlinelui, care se pare că amplifică stări, dorinţe şi senzaţii, era atât de mare încât să creeze o punte dincolo de material. Mi-a spus, pe urmă, într-unul din momentele de sinceritate că imi studiase pozele intens şi îndelung, mai ales una în care purtam nişte pantaloni scurţi şi un tricou mai ….hm.. verile erau extrem de călduroase în oraşul în care locuiam pe-atunci.
Mesajul visului de acum îmi rămăsese în memorie odată cu faţă şireată a vânzătorului. ” Lasă-i pe ceilalţi să-şi cumpere iluziile lor” venea oarecum în completarea a ceea ce-mi spusese Controlorul. Biletul, plata sau informaţiile nu au nici un fel de valoare în momentul asta. Lasă-i pe ceilalţi să-şi cumpere iluziile lor. Însuşi modul în care mi se întipărise fiecare cuvânt era straniu, îmi suna ca o înregistrare. Adevărul era undeva acolo dar nu ştiam unde să caut şi mă exaspera bâjbâitul ăsta de cauze şi motive. Toţi erau înţelepţi, toţi ştiau ceva ce eu nu ştiam iar acum venea şi negustorul să-mi spună că eh, ştiam fără să ştiu.
Apoi, dintr-o dată am realizat că într-adevăr se schimbase ceva, Trenul încetinise, nu mai avea viteză.
Foto credit Lia Stoica
My Cookies 