Trenul 6

stockholm

Singurătatea şi solitudinea au doar litera S în comun. Prima te face să te simţi pierdut, în a doua te regăseşti din proprie voinţă. Dibăcia e să o transformi pe prima în a doua dar pentru asta e nevoie de capacitatea de prestidigitator a unui terapeut, n-ajung două-trei citate din Coelho. Stăteam foarte prost la capitolul analiză sintactică şi morfologică a sufletului sau a minţii, nici măcar nu ştiu cu precizie care din cele două intră la despicat firul în patru. Mara, prietena terapeut, zice că sunt o realistă cu accente idealiste, doar că accentele alea pică prin părţile importante ale personalităţii, schimbând sensul realităţii. Iar asta nu pare o chestie pozitivă din punct de vedere al interacţiunii cu realitatea însăşi. Tradus în limba mea de om mai degrabă înclinat spre acţiune decât spre subtexte psihologice, dădeam cu fundul de pământ destul de des dar aveam o relaţie specială cu norocul, asta o spunea prietena mea cea mai bună, Ella, om ancorat în realitate şi care mă scutura ori de câte ori mă umpleam de praf. Dacă ar fi ştiut unde sunt acum ar fi exclamat ”Ce tare! fată, cum reuşeşti să intri toate rahaturile?”
Filozofam ceva mai împăcată, mâncasem, băusem şi îmi dispăruseră câteva temeri. Acum, cel puţin, nu mă mai aşteptam să iasă un monstru de sub banchetă şi nu voiam să cred că finalul călătoriei ar putea fi o explozie ca-n filme. Gândul la fete m-a liniştit oarecum, ştiam că Ella îşi va face probleme dacă nu dau semne de viaţă, Raisa va afla dacă nu ajung mâine la conferinţă iar faptul că că cineva îmi va simţi lipsa şi mă vor căuta, mă liniştea oarecum. Nu-mi place singurătatea şi n-am avut vreodată ambiţia sau dorinţa să o maschez în solitudine iar faptul că mă aflam singură în trenul care gonea în noapte era provocarea naibii. Deocamdată, trenul nu-mi oferea nici o posibilitate de acţiune înafara de sit and wait iar asta, definitiv, nu era una dintre favoritele mele. În plus, ideea de a fi subiectul sau cobaiul unor experienţe neobişnuite, plonjonul fără nici un avertisment într-un absurd fantastic, aşa cum părea să fie situaţia asta în care nu mă regăseam, era greu de acceptat. Rămânea să mă lămuresc ce căutam acolo şi de ce o călătorie presupusă banală devenise ciudată şi bizară, dar am hotărât să am răbdare, ei, asta da provocare şsă urmez sfatul Controlorului. Să încerc să mă relaxez. Slappna av, mi-am spus, nu ştiu cum să traduc corect fiindcă nu are corespondent potrivit, înseamnă deconectare, lasă în urmă, desprinde-te, iar termenul suedez mi se părea cel mai potrivit în context. M-am întins pe banchetă cu hanoracul pe post de pernă şi am deschis telefonul, chiar dacă eram fără internet, puteam să mă uit la poze şi la mesajele păstrate în memorie. Nu eram un fotograf prea grozav, îmi lipsea ochiul pentru detalii, o dădeam în bară cu focalizarea şi-mi apărea degetul în cadru de prea multe ori, dar de când devenise un must să pui poze pe fb, făceam şi eu selfiuri sau înregistram peisaje şi evenimente. Incercam şi eu ca toată lumea să surprind momente şi trăiri iar o parte din viaţa privată o trăiam la vedere, în imagini publice. Cu ocazia asta am constatat că nu făcusem de mult timp ordine în telefon şi că aveam în memorie o mulţime de poze, nedescarcate de ani de zile. Cred că jumătate din ele erau cu Ella.

La vreo doi ani după emigrarea bruscă şi intempestivă am simţit destul de acut nevoia şi lipsa prietenilor, a celor cu care interacţiunea nu înseamnă doar o ieşire formală la o cafea într-o după-masă în care, eventual, nu ai ce face. Răzvan observase că nu cuplez foarte bine cu prietenii lui şi am avut câteva discuţii pe tema asta, după ce făcusem eforturi să mă potrivesc în peisaj si nu-mi ieşise prea bine. Incercam să îi explic că pentru mine prietenia are un alt înţeles, nu e doar un schimb reciproc de servicii sau o invitaţie la vreo aniversare unde te plictiseşti politicos. O prietenie se leagă direct de suflet, e o conexiune pe care am simţit-o aproape fără greşeală de fiecare dată şi înseamnă mult mai mult decât o discuţie despre sistemul de taxe suedez, starea vremii sau despre posibilităţile de a găsi loc de muncă. Şi cum nu mă dădeam în vânt după formalizări şi etichetă, considera atitudinea mea o inadaptabilitate socială. Acasă, aveam câţiva prieteni buni dar depărtarea, lipsa contactului frecvent şi expunerea la un alt tip de viaţă, cu alte coordonate, îşi pun amprenta pe legăturile vechi iar pe cele mai multe dintre ele le erodează iremediabil. În timp, am trimis câte un add celor pe care îi găseam stabiliţi în zona, am ieşit la cafea cu vreo două-trei persoane dar fără nimic consistent. Cu vreo două excepţii, oamenii pe care îi întâlnisem până acum intrau doar la capitolul cunoştinţe, pentru că nu se produsese clicul acela special, momentul de sinceritate, pătrundere şi fuziune de care eu aveam nevoie pentru a denumi o relaţie, prietenie.
Ella scrisese un status amuzant despre cursa prin magazine, o chestie obişnuită în perioada cu reduceri de după sărbătorile de iarnă, am râs de mi s-a încălzit faţa, aşa că i-am trimis imediat o cerere de prietenie. În lunile următoare am discutat pe walluri despre una-alta, am dat peste puncte comune, ne-am povestit în privat şi la un moment dat am stabilit întâlnirea. Întâlnirile din real ale oamenilor care s-au cunoscut deja pe fb nu mai au surprize majore, sunt fireşti şi oarecum comode, ca o continuare. Vorbisem să mâncăm împreună, la un restaurant din centru iar în cele din urmă, cele două ore programate undeva pe la prânz se prelungiseră până seara, aveam atât multe de povestit, erau două vieţi pline şi fiecare dintre ele era separată în două, net, ca o linie trasă cu un bisturiu, înainte şi după emigrare. Din acel moment, existenţa mea în oraşul străin a primit fragmentul care îi lipsea şi a intrat intr- un fel de normalitate de care avea mare nevoie. Înafara de dispute sau discuţii pe fb, ne susţineam reciproc în timpul iernilor lungi, când din cauza lipsei soarelui se instalează depresia sezonieră, specifica si care nu iartă pe nimeni, fie ei localnici sau emigranţi. Apoi aşteptam cu nerăbdare vara. O spun tuturor, sunt îndrăgostită de vara suedeză, pentru mine nu există o vară mai frumoasă, în ciuda temperaturilor mai scăzute decât cele cu care eram obişnuită. Împreună cu Ella şi datorită ei am ajuns să cunosc viaţa suedeză cu plăcerile ei simple ridicate la rang de artă de a trăi în adevărată armonie cu natura. Am descoperit arhipeleagul, stâncile, pădurile, am înotat în marea rece a nordului, am cules ciuperci şi fructe de pădure integrând gesturi arhaice într-o civilizaţie firească şi fără ostentaţie. Între noi două nu era vorba neapărat de asemănare, de fapt, asemănarea era temperamentul iar asta ne punea probleme amândurora, dar era multă înţelegere si o complicitate în a ne accepta reciproc, cu bune şi cu rele. Ella era sinceră şi directă, om care care vedea oamenii direct în profunzime, ocolea falsităţi şi observa orice dezacord, sesiza esenţialul şi îl scotea în faţă cu o uşurinţă pe care i-o invidiam, eu sunt doar încăpăţânată şi cu o nevoie permanentă de a avea dreptate.  In caz de divergente, înţelegerea asumată între noi era că vor fi rezolvate pe loc, deschis, fără restante de resentimente sau gânduri ascunse. Si ne-am ţinut de promisiune, mi-am zis. Atingeam fotografiile una câte una, “ah, acolo am fost…acolo am făcut… ha! uitasem de chestia asta” şi mă bucuram că le aveam acolo, cu mine.
Pozele cu Raisa erau mult mai puţine, contul ei de fb era pentru atribuţii şi îndatoriri. Raisa era salvatoare de profesie, pur şi simplu asa era ea. Salva pisici, câini sau oameni, nu conta, pentru ea sufletele fiinţelor vii erau în aceeaşi măsură, egale. Era genul de activistă înnăscută, al cărei rol şi scop era să se dedice altora, natural, cu o capacitate infinită de a înţelege fără să judece şi de a da fără să ceară nimic înapoi. Râdeam de ea uneori încercând să o temperez, îi spuneam că e too much giving, pentru că tot consumul de energie se întâmpla în dauna vieţii ei private. O întâlnisem tot în urma unui eveniment fb în care intrasem din cauză de gura mea cea mare, unul din cele care transformă online ul în acţiuni reale şi concrete. Avusesem cu ea acelaşi clic şi aceeaşi senzaţie de cunoştinţă veche, readusă pe un drum comun în virtutea unor întâmplări noi. În plus, între mine şi motanul ei, un maidanez salvat de la eutanasiere în urmă cu mulţi ani, care se credea când om, când câine, fusese dragoste la prima vedere. M-am dus să o ajut să îl panseze după o bătălie pe-afară soldată cu unghii rănite şi rupte, ne-am chinuit vreo ora să-i legăm bandaje pe care le-a dat jos în mai puţin de cinci minute după care a adormit fără durere în timp ce-l mângâiam. Wow! Motanul venea la mine în vizită şi stătea zile întregi, primit cu onoruri ca un musafir de vază şi glumeam amândouă că într-o viaţă viitoare, Thomas se va transforma în bărbatul ideal, cel cu textul ataşat “până la adânci bătrâneţe”. O ciudăţenie şi asta fiindcă eram mai degrabă a dog person, mi-erau dragi câinii, avusesem un căţel în România, luat de la adăpost, crescut în curte cu statut de membru al familiei iar amintirea lui îmi latră şi acum prin vise odată cu remuşcarea. Plecasem şi îl lăsasem în urmă fără nici un plan concret. Ai mei îl dăduseră cuiva pe la ţară şi nu mai ştiam nimic de el, în în cele câteva scurte şi rare vizite pe care le-am făcut acasă nu am avut timp să-l caut şi nu l-am mai văzut vreodată.

Acasă. Oare ce mai însemna acasă pentru oamenii ca noi?

Foto Killing Art

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s