Trenul (4) Bomboane

Lămurisem problema care mă deranja şi aşteptam să se întâmple ceva. Concret. Ca la un joc ”te uiţi şi câştigi”mă aşteptam la un premiu, o explozie de confetti, o mângâiere pe frunte sau măcar ca trenul să încetinească. Ceva care să-mi arate că sunt pe drumul cel bun, că rezolv puzzle-ul pe care îl am de rezolvat sau să primesc vreun alt indiciu despre ce aveam de făcut închisă în trenul ăla. Pe de altă parte, balanţa fapta-răsplată trebuia să funcţioneze, ce rost ar mai avea altfel, Universul sau cineva plasat mai jos în ierarhie musai să te recompenseze într-un fel sau altul, karma, zenul si fengşuiul, blabla. Dar nu se întâmpla nimic. Revelaţia nu adusese nimic în plus în compartimentul trenului, nici o mişcare, nici o adiere. Să fi apărut Controlorul cu o bomboană, “bravo, te-ai prins, poţi să coborî la prima”. M-am uitat la ceas, peste o oră ar fi trebuit să ajung la destinaţie. M-am întrebat dacă cel care mă aştepta se va îngrijora sau dacă vreunul dintre prietenii mei îşi va da seama că nu comunic la modul obişnuit, că nu trimit mesaje, că n-am pus poze din tren sau vreun status deştept, că nu comentez şi nu mă bag în seama pe nicăieri. Chiar dacă cineva, din real sau online şi-ar da seama că ceva nu e în regulă, comunicarea presupune interacţiune, cine m-ar putea găsi într-un tren închis şi ferecat ca o fortăreaţa pe şine. Şi iată-mă ajunsă la “sindromul prinţesei închise în turn”, aşteptând în secret să vină cineva să mă salveze deşi procesul ăsta al salvării nu funcţionase vreodată, de fiecare dată când am păţit-o, printul si-a vazut de  treburile lui iar eu m-am ales cu rochia si onoarea sifonate, cu mainile si sufletul zdrelite pana la sange fiindcă am fost nevoită să mă agăţ de ce pot şi să mă salvez singură. In plus,  toate minunile tehnicii se duseseră naibii din lipsa de semnal. Electricitate era, pentru orice eventualitate am pus încărcătorul în priză, conectat la telefon. Dacă dispar măcar să fie bateria plină.

 
Gândul la bomboana Controlorului m-a făcut să-mi dau seama că mi-e foame. N-aveam nimic de mâncare în rucsac, ştiam că în tren există vagon restaurant şi oricum, pentru trei ore şi jumătate nu mă gândisem să-mi fac provizii de mâncare. N-aveam nici măcar o ciocolată. Şi dezastru, nu mai aveam cafea. Ca o fulgerare mi-am adus aminte că atunci când căutam uşi de trecere văzusem un automat de snacksuri în partea stângă a vagonului şi am sărit în picioare ca un arc. Aproape am fugit până acolo, de frică să nu mă fi înşelat sau să fi dispărut, putea să se întâmple orice, Controlorul îmi spusese limpede că orice e posibil iar eu nu aflasem încă ce însemna asta. Minune! Automatul exista, era acolo, stabil şi încărcat cu crontanele, dulciuri, băuturi şi apă. În faţă frigiderului am realizat că nu-mi luasem cardul, aşa că am tras o fugă înapoi, am înşfăcat cardul şi m-am întors. Automatul nu plecase nicăieri, era stabil şi la fel de plin. Dacă funcţiona plata cu cardul şi nu eram obligată să-l sparg sau să-l deschid cu o rangă însemna că aveam parte de miracolul numărul unu. Mi-am ales o apă, un sandviş, o ciocolată şi o cafea rece, am introdus cardul, am tastat pînul iar zgomotul produselor care cădeau în raftul de jos mi-au adus o fericire ţopaitoare pe care nu o puteam bănui. Le-am scos şi am rămas în faţă unei dileme: ar trebui să mă aprovizionez cu mai multe sau ar trebui să am încredere că va rămâne pe loc pentru o eventuală dată viitoare? Cu încrederea stăteam deja foarte prost dar am decis că indiferent care ar fi scopul experimentului ăstuia, excludea moartea prin înfometare, altfel n-aş fi avut la îndemână un dulap plin cu mâncare.

 
M-am întors în compartiment cu braţele pline, le-am aşezat pe măsuţă şi am început să le desfac din ambalaj. Cu mâncarea pe masă situaţia nu mai părea atât de disperată. Şi dacă mă duceam pe firul logic, primisem bomboana-premiu ceea ce însemna că descifrarea zâmbetului Controlorului fusese un prim pas făcut pentru eliberare.