Trenul (3) Panică

Toaleta trenului era curată, cu role de hârtie igienică şi prosoape puse ordonat, la locul lor. Mi-am spălat mâinile îndelung, deget cu deget, dosul palmelor până dincolo de încheietură, un automatism de igienă preluat din munca de spital. Frecam cu săpun şi lăsam şuvoiul subţire de apă să curgă lung, de sus în jos. Apoi mi-a dat prin minte un gând şi am oprit robinetul dintr-o mişcare, n-aveam de unde să ştiu, poate cantitatea de apă era limitată. M-am întrebat dacă în celelalte vagoane se mai aflau persoane singure, la fel ca mine sau eram doar eu, victima unui experiment bizar. Şi din nou, întrebarea nu-mi dădea pace. De ce? M-am oprit în  imaginea încadrată de dreptunghiul oglinzii, figura încruntată, cearcănele de sub ochi, ridul de la rădăcina frunţii strâns într-o linie severă. Am dat drumul cutei şi mi-am apăsat ochii cu palmele ude, încercând să mă dezmeticesc. Nu, nu era un vis şi nu era o iluzie. Eram într-un vagon închis, captivă fără nici un fel de explicaţie, cu nişte informaţii vagi căpătate de la un om ciudat. De fapt, nu omul fusese straniu ci cuvintele. Şi mai era ceva, nu-mi dădeam seama ce, îmi scăpa un amănunt pe care îl simţeam important, aproape, plutind în aer.
N-aveam nici un răspuns şi nici o explicaţie pentru zona crepusculară în care aterizasem odată cu urcarea în tren. Am încercat să prind semnal la telefon. M-am plimbat cu mobilul prin tot vagonul, in fiecare colt, sperând să prind un fir. Zadarnic, nici o liniuţă de semnal, nici o umbră de net nu pălpåia pe cadran. Senzaţia de rupt de lume, de stranietate începuseră să mă copleşească, eram în pragul unui atac de panică, simţeam cum pulsul începe să o ia razna odată cu încercările ratate de a lua legătură cu cineva, cu oricine. ”N-am voie să fac atac de panică, n-am voie, trebuie să mă adun, trebuie să ies de aici”. Îl simţeam cum vine, urca insidios de la freamătul degetelor, valuri de căldură se ridicau în obraji în timp ce în spate simţeam fiori de gheaţă. Amintirea atacurilor de panică cu pieptul încleştat, frisonul necontrolat, cu pulsul care bătea în tâmple şi-mi spărgea carotidele, era copleşitoare. Acasă, când se întâmpla, o sunam pe una dintre fete iar ele stăteau cu mine minute intregi, până când se liniştea criza cât de cât. Strângeam telefonul în mâna, tremurând, agăţată de senzaţia de ajutor pe care mi-o oferea. Am inspirat profund, de trei ori adânc, de trei ori superficial, lăsând aerul să iasă controlat, din nou de trei ori, ca să opresc atacul înainte de a începe. În cele din urmă, presiunea începu să scadă, dar tentaţia era să mă ghemuiesc într-un colţ şi să plâng. Nu înţelegeam nimic .
Am pus pe măsuţă telefonul inutil şi mi-a venit o poftă nebună de o ţigară. ”Nu pot să cobor” am gândit. O să fumez în compartiment, să-i ia dracu`, o să plătesc amendă. Sau poate cine ştie, există o alarmă de fum pe care o activez şi va veni cineva să mă scoată de aici. Ha! Uite o idee.
Am scos pachetul de ţigări, bricheta şi am inhalat cu sete primul fum. Am început să suflu fumul spre tavan, cu putere, dar nu se întâmpla nimic. După câteva încercări m-am calmat şi aşezat înapoi pe bancheta. Senzaţia de gest cunoscut, al ţigării ţinute între degete mi-au dat un sentiment bun, de revenire. Mă simţeam mai eu cu ţigară în mâna şi mă bucuram că am fost prevăzătoare şi luasem cu mine două pachete. Cine ştie cât aveam de stat în închisoarea asta pe şine. Ordinea gândurilor era însă tăiată, fragmentată, ca o coală de hârtie ruptă şi împrăştiată în bucăţele. Am început să mă adun, sa gândesc, să o iau înapoi, să refac traseul de la cumpărarea biletelor de pe site şi până în  momentul asta, în care aşteptam o continuare sau un final …Ce fel de final? Finalul oricărei călătorii e destinaţia propusă, mie îmi dispăruse destinaţia iniţială iar acum trebuia să iau un alt reper dacă voiam să rămân cu mintea întreagă. Să fac eventual nişte calcule, din cele care nu-mi plăcuseră niciodată, ”dacă un tren porneşte la ora X şi merge cu viteză Y, să se calculeze în cât timp ajunge la…”. În ecuaţia asta ştiam doar locul şi timpul plecării şi aveam o aproximare a timpului când voi ajunge. În zori…Ce ora însemna, de fapt, în zori? Am rememorat chipiul aşezat pe banchetă, gulerul albastru al cămăşii, barba cu fire albe, înspicată…
Asta era! Ceea ce-mi scăpa era privirea Controlorului. Amestecul acela enervant de “eu ştiu ceva ce tu nu ştii”, un soi de curiozitate de a vedea cum reacţionez, un vag sentiment de milă ca un rest al unei hotărâri deja luate, toate îmi păreau cunoscute şi nu-mi aduceam aminte de unde. Privirea părea recreată, o expresie recompusă şi oferită ca indiciu. Şi brusc, mi-am amintit.
Fusese privirea lui în ultima seară când ne-am văzut. Stătea proptit de peretele bucătăriei, butonând la telefon, scria mesaje, răspundea la mesaje, preocupat, distras, uşor confuz şi în tot acel timp mă privise în felul în care o făcuse Controlorul. În seara aceea de început al sfârşitului.

Foto credit Bucu Bucu Beem