Trenul (2)

linia 0

Am rămas pe bancheta din compartiment fără vreo replică şi iniţial, fără reacţie. Controlorul de bilete, care nu controlase nici un bilet, dispăruse de pe culoar.
Mi-am căutat telefonul, era în buzunarul din faţă al rucsacului. Bateria era full dar nu avea semnal. Am scos laptopul din rucsac şi l-am aşezat pe măsuţă. No network, check your internet. Următoarea mişcare n-a mai fost mişcare, a fost un moment de panică. Fuck. Nu pot să cred că se întâmplă aşa ceva. M-am gândit la Controlor, la ceea ce îmi spusese şi mi se părea din ce în ce mai puţin probabil ca scena să fi fost veridică. Omul era vreun nebun, vreun dereglat mistic îmbrăcat în costum de monitor feroviar. Am verificat din nou biletele, ora sosirii în staţie era 11:45, însemna peste vreo două ore jumate. M-am răsucit în compartiment şi m-am gândit să ies, să caut o toaletă şi să găsesc pe cineva cu care să stau de vorbă, să întreb, eventual să spun cuiva ce s-a întâmplat. Comportamentul acesta era inacceptabil.
Am deschis uşa şi am ieşit pe culoar, atentă să aud vreun zgomot. Era linişte, în fundal se auzea doar zgomotul obişnuit al roţilor de tren, monoton şi regulat. Compartimentul meu era în mijoc, am pornit spre capătul din dreapta al vagonului, trăgând cu ochiul la celelalte. Erau goale. Le-am parcurs pe cele din faţa mea, apoi m-am întors să verific din nou. Am tras şi uşile de data asta, pe fiecare în parte, din ce în ce mai agitată, până când am ajuns în partea opusă. Capetele vagonului erau blocate, închise, nu exista nici un fel de uşă, cum sunt de obicei căile de trecere dintre vagoane, în locul lor era doar perete de metal. Cele două uşi prin care urcau călătorii erau închise etanş, mânerele nu se clinteau, pareau sudate. Dar chiar dacă s-ar fi deschis era greu de crezut că aş fi putut coborî din mers, trenul gonea pe şine, se simţea viteza în clătinarea uşoară. Vagonul era pustiu, gol, nu era nimeni acolo înafara mea. Am încercat geamurile de pe culoar, nu se deschideau, sticla era mată, am trecut de la unul la celălalt, cu nerăbdare, căutând cu mâinile mânere sau butoane. Nimic. Îmi venea să lovesc ferestrele cu pumnii, eram furioasă la culme, povestea asta n-avea nici un sens, nici un înţeles iar scenariul era dincolo de orice raţiune. Parcă jucam într-un film prost. Când am ajuns la compartimentul în care aveam bagajul, am trântit uşa cu putere, aveam o mie de draci şi fiecare în parte voia să izbească câte ceva. Brusc, mi-am adus aminte de privirea curioasă şi despre felul în care omul îmi spusese că am alternativa să îmi pierd timpul lovind, trântind sau căutând o cale de scăpare. M-am apropiat şi mi-am lipit faţa de fereastră, încercând să desluşesc ceva în întunericul de afară, poate apăreau luminile unei localităţi sau ale vreunei gări. Întunericul era dens şi compact ca o draperie, nu se vedeau stele, luna sau vreo umbră de copac.

Cu fruntea lipită de geam mi-am dat seama că până acum, Controlorul nu mă minţise. Într-un mod complet ilogic şi iraţional eram singură în tot vagonul, singură într-un tren care mergea undeva, nu ştiam exact unde şi care ajungea cândva, la o oră pe care nu o puteam bănui. În zori, spusese omul. Şi dintr-o dată mi-am dat seama că întrebările nu erau astea. Întrebarea potrivită era de ce.

Foto credit Mada Vlad

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s