Ajunsese la plajă cu un pic de întârziere, prietenele ei erau deja acolo. Una dintre ele, cu o pălărie uşoară şi costum de baie roşu citea pe nisip, la umbră, cealaltă se juca cu copiii, un băieţel brun şi o fetiţă blondă, se bălăceau zgomotos aproape de mal, acolo unde marea nu era prea adâncă. Se opri lângă cearşaf câteva minute, cât să-şi lase hainele, geantă şi să schimbe două vorbe cu mama băieţelului, apoi fugi în apă. Grupul vesel o primi cu chiote, stropi şi demonstraţii de sărituri şi scufundare. Se îndepărtă spre larg înotând fără grabă, fusese foarte cald întreaga după-masă iar acum simţea cum apa sărată îi răcorea pielea încinsă iar muşchii se destindeau în mişcări regulate. În cele câteva zile de când era la mare voia, jucându-se, să îl înveţe pe cel mic să înoate. Copilul iubea apa, îşi dorea să scape de colac sau plăci ajutătoare şi era bucuros să ia lecţii. N-avea o tehnică anume, îşi dădeau silinţa amândoi chiar dacă erau niţel caraghioşi şi chiar dacă în strădaniile lor înghiţiseră cantităţi serioase de apă. Cu toate astea se bucurau de joc, aveau amândoi răbdare iar ea ştia că dacă reuşeşte să-l facă să se ţină la suprafaţă preţ de două lungimi de braţ băiatul va reuşi apoi să-şi menţină echilibrul şi să-şi găsească stilul preferat de unul singur. Când s-a întors, însă, din larg, puştiul s-a apropiat şi a tras-o de mâna într-o parte, preocupat să-i şoptească conspirativ la ureche.
– Vreau să te rog să nu facem lecţia de înot astăzi. Vezi, e aici o fetiţă cu care mă joc şi n-aş vrea să vadă că…înţelegi tu, că eşti om mare.
Foto Bucu, album Cu traista-n bat
My Cookies 