Asociaţia Dramatizaţilor Anonimi – Credulul

Domnul îmbrăcat elegant, cu părul alb, ridică fruntea şi privi gănditor în jur, cerând tăcut permisiunea să înceapă. Coordonatoarea grupului îl invită cu un gest al mâinii.
– Cred că e rândul meu, spuse el în timp ce îşi aranja cravata cu dungi fine. Nu aş numi-o chiar dramă, dar am o problema destul de veche cu încrederea în semenii mei.
Se pare că sunt prototipul a ceea ce oamenii numesc colocvial, fraier. Nu mă supără foarte tare denumirea, nici nu cred că aş mai putea să mă schimb, dar mi-ar place să fiu un pic mai atent cu cei care beneficiază de resursele mele de orice fel. Mi s-a întâmplat de prea multe ori să ajut diverse persoane să iasă din tot felul de situaţii dificile, după care să fiu tratat, mă scuzaţi, cu spatele, asta în cel mai bun caz, dar se pare că tot nu reuşesc să mă vindec. Lumea apelează la mine pentru tot felul de servicii iar eu nu prea pot să refuz. Cum aş putea? De-a lungul timpului am avut foarte multe experienţe şi multe dintre ele au fost atât de pozitive încât amintirea celor neplăcute ar trebui să fie anihilată. Pe de altă parte, mă tem că o selecţie bazată pe îndoieli ar putea anula şansele celor care sunt cu adevărat, în nevoie. Mai există o categorie restrânsă de oameni în care investesc, să zicem, sentimente şi trebuie să recunosc, de la aceştia aş aştepta ceva mai mult fiindcă mă străduiesc să fiu selectiv măcar când e vorba de relaţii apropiate, personale, dar în ciuda precautiei pe care încerc să o manifest în această direcţie, am avut câteva surprize de proporţii.

Foto Bucu, album Schite&Umbre

– Îmi pare rău să aud, cred că ştim cu toţii că abuzul de încredere sau trădarea ei este, cu adevărat, generatoare de drame.
– E chiar mai mult, când vine vorba de cei care se poartă incorect constat că îmi pare rău în locul lor fiindcă ştiu că, de fapt, îşi murdăresc karma cu acte injuste. Într-un fel ciudat, tot pe mine mă învinovăţesc, consider că eu sunt cel care greşeşte în evaluare, probabil fac erori de apreciere, nu ştiu, poate cer prea mult de la oameni, pot să recunosc că în privinţa aceasta sunt de modă veche dar în scara mea de valori cinstea şi încrederea au avut mereu valenţe imuabile şi constante.
– Vin şi eu cu o părere, dacă îmi permiteţi, interveni doamna de lângă el cu un zâmbet timid pe faţă rotundă. Nu cred că ar trebui să va simţiţi vinovat pentru ceva sau cineva. Pur şi simplu există tot felul de oameni, buni sau răi, inteligenţi sau mai puţin, sinceri sau ipocriţi şi mai există o categorie de persoane care, indiferent de nivelul lor intelectual sau financiar sunt de felul lor, mici. Fiind mici, singurul lucru care va rămâne de făcut este să îi intepati cu o scobitoare şi să-i acoperiţi cu nişte muştar iute, de preferinţă de Tecuci. Senzaţia de iute anihilează gustul amar iar în felul asta sunt mai uşor de digerat. Şi tot ce va rămâne după ei e un carton mâzgălit.