– Mă bucur să văd că la întrunirile noastre anonime apar oameni noi, spuse coordonatoarea grupului după ce scaunele aşezate în semicerc şi-au liniştit zgomotele. În acelaşi timp doresc să va aduc la cunoştinţa, sunt reţinut-optimistă, dar am primit mesaje de la foşti participanţi, care, în urma şedinţelor şi-au reevaluat sau chiar au găsit metode prin care şi-au rezolvat dramele. Avem două ore la dispoziţie, deci va invit să va prezentaţi cu numele mic sau pseudonimul ales pentru această şedinţa şi să începeţi discuţiile. Nu uitaţi deviza sub care se desfăşoară întrunirile, ”aici ascultăm, nu evaluăm” pentru că drama fiecăruia are un grad de intensitate perceput corect doar de către autorul ei iar concluziile care rezultă, ale lui sau ale voastre sunt pur personale. Aşadar, cine doreşte să înceapă?
– Încep eu, simt că drama mea a devenit o problema stringentă. Bună ziua tuturor, sunt Miss şi am aflat recent că sufăr de o boală care, din câte înţeleg, a devenit din ce în ce mai răspândită, se numeşte sindromul Poplaca-New York, botezat aşa în virtutea diferenţelor dintre oamenii veniţi de la ţară şi cei de la oraş. Deşi eu sunt de la oraş, să ştiţi.
– N-am auzit până acum, prin ce se caracterizează acest sindrom, puteţi să ne explicaţi mai bine?
Foto Bucu, album Schite&Umbre
– Se pare că este un sindrom extrem de periculos pentru sănătatea mentală. Unul dintre simptome este faptul că simţul mirosului se exacerbează nepermis de mult şi în consecinţă, toate îmi put. Vederea se modifică şi ea, devine un fel de miopie, fiecare detaliu capătă pentru mine o tuşa îngroşată şi sunt foarte surprinsă să constat că ceilalţi nu sunt în stare să vadă lucrurile in felul in care le văd doar eu. În orice gest văd complexe refulate şi chichiţe ascunse, găsesc valenţe psihologice chiar şi când ung o felie de pâine cu unt, în acelaşi timp vederea de ansamblu suferă o înceţoşare, imaginea generală se deformează complet şi am început să mă uit la toată lumea de sus fiindcă nu mai văd oamenii decât ca pe o masă amorfă. Auzul este modificat şi el în sensul că tot ceea ce mi se spune pare un fel de zgomot de fundal, ciocanul şi scăriţa funcţionează selectiv şi in ultimul timp aud doar ce vreau eu. Dar cel mai periculos dintre simptome este faptul că înghit pe nemestecate tot ceea ce mi se oferă atunci când mi se pare că se potriveşte convingerilor mele.
– Am început să văd tabloul complet, într-adevăr, pare foarte grav. Ntz, ntz, clatină din cap coordonatoarea.
– Este. Va spun cu toată modestia de care sunt în stare, profilul meu este de fecioară între sfinţi, etica este carte sfântă pentru mine şi fac eforturi imense ca lumea să înţeleagă teoria şi filozofia moralei. Ştiu că acest ansamblu al normelor de conduită este corespunzător ideologiei unei anumite clase în societate, dar eu sunt o libertariană prin definiţie şi aş dori ca toţi oamenii să beneficieze de conştientizarea unor principii, chiar dacă cei mai mulţi sunt, mă rog, la grade diferite de înţelegere. Însă, în loc ca cei cărora mă adresez să înţeleagă bunele mele intenţii mi s-a spus că am ajuns o bârfitoare ofticată.
– Vai, dar e urat să fiţi judecată după simptome.
– Asta spun mereu, eu chiar nu greşesc niciodată. Nimeni nu ştie cu adevărat ce e înăuntrul meu mai ales că, în particular, eu îmi reglez principiile morale în funcţie de situaţie şi găsesc repede variantele convenabile, cele care îmi justifică comportamentul şi îmi dau legitimitate întru realizarea scopurilor şi dorinţelor mele personale. Singurul lucru pe care îl recunosc este faptul că uneori, din dorinţa de a face bine ca să nu fie rău, ascund cu discreţie lucruri, eh, s-ar putea spune că e singurul caz în care mint dar o fac întotdeauna pentru un scop nobil şi am o scuză şi în situaţia aceasta.
– Ce fel de scuză?
– Cum ce fel de scuză scuză? Cea universală. Scopul scuză mijloacele.
My Cookies 