Spanacul e o plantă din familia Amaranthaceae, pun pariu că nu ştiaţi, bine, nici eu n-am ştiut până când nu n-am consultat pe furiş cu Wiki. Şi am aflat că spanacul, sau mă rog, specia de care aparţine, e tadam! un răspuns evolutiv la scăderea inexorabilă a nivelului de CO2 atmosferic, cuplat cu un deficit permanent, mai recent, în alimentarea cu apă în combinaţie cu temperaturi ridicate (luat cu copy-paste). Sau că e subiectul unor cercetări intense în genetică moleculară, cică ar fi o familie cosmopolită cu molecule de carbon interesante. N-aş fi bănuit. N-o să mă apuc, însă, să fac dizertaţii despre vitamine/minerale/tabloul lui Mendeleev din conţinut şi nici despre bucătăreală aferentă, că e sezon şi găsiţi zeci de variante la primul clic.
Foto Bucu, album despre vietuitoare
Am văzut odată o emisiune franţuzească în care bucătarul avea la dispoziţie un lighean de frunze, pe care cu entuziasm le-a infuzat, fiert şi tocat, iar măcinat şi iar frecat astfel încât, la final, dintr-o cinstită cină pentru o familie tradiţională cu 2,3 copii a obţinut trei picături şi-un sos pentru pictat farfuria. Nu comentez, aşa e în cuisine, ajungi să te hrăneşti doar cu esenţe. Ah, apropo, spanacul a fost adus în Europa de arabi, aşa că zic că ar fi bine să fie alungat odată cu şaorma, că doar avem noi, dacii liberi de sinteză, ştevie şi lobodă destulă pe câmpurile patriei. În plus, producătorii de pietre personale la rinichi ar trebui să îl evite, e verde-oxalat.
Dar eu, romantică din fibre, prefer să mă gândesc la spanac ca la un buchet care are frunze cu peţiolul lung, e amaranth din fire şi îi ajută pe marinari să-şi umfle muşchii tatuaţi. Apoi, când mă răzbeşte foamea sau supărarea, pot să iau buchetul, să-l fac salată, fiertură sau ghiveci.
Spanac sau varză, nu mai contează…
My Cookies 