Cookies 60- Călătorii

Azi sunt cinci ani de când am călătorit pentru prima dată cu avionul. Era o zi frumoasă, cu soare, ca azi, pot să spun că asta mi-a adus aminte, dar aş minţi. N-aş fi avut cum să o uit vreodată. De fapt, mai zburasem cu avionul o dată, demult, atât de mult încât acum era pentru întâia oară şi ştiu că tot ceea ce ni se-ntamplă pentru prima oară rămâne imprimat în amintiri, intact, neşters, cu gust şi cu miros, fără uitare. În avion aveam locul la geam, pe dreapta, în spatele aripei şi mă lipisem de hublou fără nici o teamă, cu vise, cu speranţe şi cu încrederea mea nebună cu tot. Mi-era sete să văd, mi-era foame să simt şi căutam repere sau hrană în orizontul fără linii şi fără puncte cardinale. Tot sufletul mi-era în ochi şi nesfârşirea cerului în suflet.
Va spun cinstit, s-a întâmplat atunci. O uşă ca cele pe care le împingi, din două canaturi, s-a deschis din mine spre înafară, spre întâmplări, spre cer şi spre pământ, o alta, din spate, s-a deschis şi ea, cu forţă şi dintr-o dată m-am aflat în prag, într-un culoar liber şi neîngrădit, în care-au năvălit ca un vârtej, simţiri nebănuite, fapte neaşteptate, surprize şi temeri pe care nu le cunoşteam şi toate, pe toate le-am simţit în anii ăştia ca pentru întâia dată. N-am chibzuit, n-am calculat o clipă, n-am socotit nimic ci doar m-am aşezat cu fruntea sprijinită de hublou şi am lăsat să se întâmple ce s-o întâmpla, cu zborul şi cu valul.
De atunci m-am bucurat nestăpânit de zbor şi de desprinderi, de suspendarea în văzduh albastru, de drumuri care încep fără să ştiu pe unde or să sfârşească. N-am liniştea prieten şi n-am închis culoarul, m-au regăsit setea, foamea, nevoia de cer şi mare. Şi dorul de visuri vechi sau noi trăite prima oară.