Mă gândeam azi la dragoste, poate fiindcă e sâmbătă şi uneori, sâmbăta ai mai mult timp de gândit decât în alte zile. Şi mă gândeam la dragostea-segment. Cea care începe într-o zi şi se termină în alta. Mi-a spus mie cineva că e posibil, că e aşa, ca în metrou, ocheşti locul liber şi te aşezi în grabă. Un fel de “pardon, mă scuzaţi, mersi”. Tu, om civilizat, ai părăsit locul, poate nu era chiar cel mai comod loc din lume, poate te-ai gândit să continui în picioare, poate chiar ai vrut să cobori la prima staţie. Poate ţi-ai imaginat că ceea ce uneşte doi oameni într-un interval de timp nu e o linie dreaptă ci o sinusoidă cu unghiuri diferite, cu amplitudini, oscilaţii sau interferenţe. Că reverberaţiile durează peste ani şi îţi modelează traseul, chiar dacă sursa şi-a încetat emisia. Că multe întrebări nu şi-au aflat răspuns. Dar ca orice om civilizat, ai face bine să-ţi găseşti alt loc, să-ţi afli răspunsurile de unul singur. Şi să-ţi asumi, bineînţeles, cât pentru doi. În plus, ţi se spune că segmentul e finit. Pui liniuţa verticală, închei parcursul şi socotelile, ştergi amintirile cu un burete şi gata. Dar apoi mi-am adus aminte de oameni -muşama, cei care sclipesc mereu de curăţenie, neîntinaţii, fiindcă muşamaua e, bineînţeles, de plastic, deci e atât de uşor de curăţat. Sentimente sau ce-o mai fi pe-acolo alunecă, se scurg la suprafaţă, ca nişte picături, mai dai uşor cu o cârpă şi omul e ca nou, uscat, lipsit de umezeală, uşor de refolosit. Pregătit pentru o nouă relaţie-segment.
Foto Bucu, album Schite& Umbre
My Cookies 