Spectacolul

Spectatorii aplaudau în picioare de minute în şir, se auzeau urale, iar aerul era încarcat de emotia puternica transmisă de pe scenă. Orchestra simfonică s-a aşezat din nou, actorii şi cântăreţii de operă şi-au reluat locurile pentru binemeritatul bis. Cântau şi dansau în ciorapi, ideea care străbătea întreg spectacolul era ”a te pune în pantofii altuia”, un exerciţiu fizic de compasiune în încercarea de a-l găsi pe zeul ascuns în oricare dintre noi. Scena era de-acum plină de muzică, lumină, flori şi pantofi părăsiţi în strălucirea reflectoarelor.

După spectacol, în holul teatrului a urmat o mică petrecere cu gustări şi pahare de vin. Premiera fusese un succes, organizatori şi participanţi se întreceau în discursuri şi laude într-o atmosfera caldă şi festivă, eliberaţi de presiune şi de trac. Cei opt protagonişti de etnie romă, a căror ocupaţie de baza în ţara străină era cerşitul, fuseseră selectaţi direct din stradă şi transformaţi în actori–cântăreţi, după repetiţii care durau de mai bine de două luni. Acum erau nominalizaţi, lăudaţi, îmbrăţişaţi de către mari artişti, aveau braţele pline de flori şi obrajii îmbujoraţi de emoţie. Cel mai în vârstă dintre ei a primit microfonul, a mulţumit pentru încredere şi, în numele tuturor, a cerut iertare pentru eventualele greşeli datorate lipsei de experienţă. Au fost râsete, mulţumiri, felicitări entuziaste, prestaţia fusese, cu adevărat, la înălţimea aşteptărilor, iar dacă proiectul-spectacol va capăta cronici favorabile se va datora în mare parte şi interpretării lor.

Am ieşit afară cu grupul pestriţ, amestecat. O parte dintre ei se grăbeau să prindă metroul, aveau o baracă improvizată undeva în pădure. Doi rămăseseră la o parte, încurcaţi, cu sacoşele mari atârnate pe umăr. Era destul de frig şi era deja târziu, adăpostul de noapte îşi închisese uşile la ora zece, iar artiştii urmau să doarmă, undeva, pe stradă.

Sursă foto: Opera Suedeză.