-Şi zi aşa, mă iubeşti.
-Te iubesc, mă.
Am început să studiez inimi prin adolescenţă, nu e mare lucru, pe-atunci era o datorie să te pricepi la inimi şi la culori, erau capitole obligatorii prin oracole, pe lângă ţări-oraşe-ape-munţi. E drept că-n vremea aceea stările inimii se schimbau rapid, ca luminile în discotecă, din roz-suav spre roşu-turbare, abia de mai apărea câte-o umbră neagră căt să dea bine la săgeata din contrast. Tot de-atunci m-am ferit de albastru, culoarea asta avea un gust amar şi necăjit, gustul albastrului de metil care ne picta gurile la început de trimestru şcolar. Dar roşului i-am dat importantă cuvenită aşa că, în timp şi pe drum, i-am permis inimii să încerce tot felul de nuanţe de ocazie. Îi stătea bine oricum, a avut un sezon de stacojiu cu pulsaţii domoale, a tresărit carmin cu atrii inundate de câteva ori sau a erupt prin jocuri contractile, nimic irevocabil, nimic definitiv.
Până într-o vara când, dintr-o aberaţie cromatică sau pentru că mi s-a oprit răsuflarea de prea multe ori, m-am ales cu o cianoză din asta, cardiacă.
Fiindcă sintagma asta, posesoare de inima albastră, nu mi se potriveşte, am purces să caut temeinic şi organizat informaţii pe net şi-n lumea mare. La început credeam că americanii-s de vină, se ştie, au stricat o lume-ntreagă cu filme şi rapsodii albastre. Dar am găsit că tânguirea-i veche, vine de la greci, au păţit-o chiar şi zeii lor şi au lăsat de ştire în legende. M-am uitat apoi pe la poeţi, ei păreau ceva mai bine documentaţi, dar m-am poticnit în metafore pentru simptome şi-n epitete pe rit lacrimogen. Cercetătorii britanici nu se ocupă de lucruri din astea mărunte, pentru ei e simplu, în câmp cuantic transformi orice emoţie din undă în corpuscul sau viceversa, dar stau cam prost cu orientarea, n-am reuşit să aflu poziţia geografică a câmpului cu pricina. Medicii vorbesc de întinsul pe o canapea cu întrebări-capcană , ceva pastile de nesomn şi bonus, nişte vitamine. Apoi am trecut la vrăjitori şi ghicitoare, dintre cei care zic că procesul ar fi reversibil cu bobi, leac descântat şi farmece, dar pe lângă că nu-s tratamente omologate, unde mai găsim ulcică de pământ, vatră sau apă-neîncepută? De fapt, n-am găsit pe nimeni să-mi explice clar cum poţi întoarce gândul din drumul lui, cum s-ar pune stăvilar dorinţei sau cum să-ţi strigi neputinţa în cuvinte simple si cu inteles, cu toate că am dat peste mulţi oameni cu experienţă, i-am aflat mai mereu prin cârciumi, lângă sticla pe jumătate goală sau scriind prin bloguri şi reviste. În timp ce ascultau, bineînţeles, cântece de inima albastră.
Teoria mea e mai simplă. Inima albastră apare când un măr întâlneşte o pară şi nu se pot rostogoli împreună. Diferă forma, compoziţia şi modul de prezentare. Pe pământ, se pot combina uneori preţ de o salată, adaugi alcool, ierburi şi alte ingrediente sau poate-n caramel , zaharisite, îşi mai pierd tăria. Pot sta alături, pe pervaz, un timp, dar fiindcă-s vii se tem de mucegai şi nemişcare. Mărul e, cum ştim demult, tentaţie în rai, ba şi discordie între zeiţe, dar parcă poţi să te-nţelegi c-o pară? Poate-un altoi ar schimba rânduiala lumii, dar trebuie scrijelit mult, în adâncime, uneltele-s ascuţite şi teama-i tot aşa. Iar când prefacerea e prea anevoioasă inima albastră devine felinar şi-atenţionare.
Aş vrea să va spun că am dezlegat misterul, dar aş minţi. Deocamdată, eu îmi port inima albastră la picior, dar e o improvizaţie, n-o recomand nimănui fiindcă-i doar experiment. Lanţul l-am transformat într-o brăţară şi am atârnat inima la glezna stânga, mă gândeam că în felul asta o fi mai uşor de dus. Sau de trăit. Că vine o zi cu nebăgare de seama, o vineri sau o altă zi de dezlegare, în care se va pierde pe un trotuar sau se face nevăzută.
Sau poate îmi creste vreun lăstar.
My Cookies 