Cookies (44) – Ura

Fiara flămândă se ridicase din culcuşul ei, căutând hrană. Adulmecă în aer un iz de bucurie, apoi porni pe urma lui, furisandu-se tăcută. Îşi ţinu răsuflarea o secundă, ascultând, mirosind, pândind, apoi porni din nou, oarbă şi primejdioasă. Urmele lăsate erau verzui, abia vizibile, şerpuia printre inelele faringelui, insinuîndu-se în braţe, spre unghii, rece ca gheaţa şi spre muşchii cefei, contractandu-i. Sufocată, fruntea devenise roşie, tâmplele pulsau fără discernământ. Văpaia se adunase toată în spatele orbitelor, arzând vederea şi scurtandu-i raza. Fiara se uită doar unde vrea ea.
De-acum e simplu, invadarea se petrece lent, fiecare gând produce otravă şi fiecare por respiră toxine, gâtuind orice urmă de linişte, tulburând simţiri, despicând cicatrici şi transformând durerea în unica raţiune de a fi. În traiectoria ei închisă, circulara, întunericul e luminat doar de scânteile nevoilor primare, instincte şi reflexe se desfac în largul lor ca petalele unei plante carnivore, chemarea vine din adâncuri concave, profundă şi intensă, miasmele din umori răscolite. Dorinţa şi voinţa devin fluide şi curg vâscoase în amonte.
Fiara se strecoară în sânge şi cere alinare. Sau răzbunări.