Fundăturile sunt o chestie interesantă. Intri pe o stradă cu treabă, de nevoie, din proprie voinţă sau din eroare neştiută. N-ai fost prea atent, sau poate ai fost curios, cu gând să explorezi sau să cauţi o trecere, nu contează. Şi dai de zidul înalt, finit şi decisiv. Fundăturile au cam aceiaşi parametri. Înafara faptului că sunt capăt de drum au în componenţă ziduri cu tencuiala picată, vopseli scorojite, culori sumbre fără fantezie. Până la urmă, cine sau de ce să înfrumuseţeze un gang pierdut? În jur sunt doar ferestre posomorâte cu obloane nefolositoare, ghene de gunoi, pisici vagaboande, poate vreo scară de incendiu, ieşirea din spate a unei crâşme. Până şi lumina care se strecoară de sus, numai de sus, e nedumerită.
Dar să revenim la drumul nostru, ai ajuns în fundătură. Ce faci? Soluţia evidentă şi la îndemână e să te întorci pe-acelaşi parcurs, cel pe care ai intrat, treci timpul pierdut la capitolul proastă orientare şi rătăcire de traseu, apoi fixezi în amintire locul, timpul, senzaţia, reperele, sperând să nu mai faci aceeaşi greşeală. Ideal ar fi să-ţi propui ca data viitoare să ţii ochii bine deschişi, harta în mâna stânga, busola în dreapta şi mintea deşteaptă, doar-doar dai de calea potrivită. Cealaltă idee e să intri în crâşmă, te odihneşti, îţi refaci puterile, te îmbeţi eventual, iar a două zi vezi strada cu alţi ochi.
Cu ochii unei migrene.
Foto cadou Bucu
My Cookies 