Zilele trecute voia cineva sa citeasca un text cu pompieri. Sau pompieristic, nu sunt sigura ce voia sa spuna.
Si m-am gandit la pompieri, baieti cu masinute rosii, muschii la vedere, cu uniforme fosforescente si casti de razboi stelar. Focul, cu grandoarea lui amplificata de oxidare (am aflat recent ca focul contine inclusiv apa si am gandit profund vreo cinci minute), prilej de ardere intensa si iminenta de pericol. Lupta indarjita prin fumul care lasa urme si taie rasuflarea. Transpiratia cu picaturile ei sarate, alunecand pe pielea incinsa. Adrenalina infruntand ratiunea pe cai nestiute. Motive multe, marunte si lucitoare de visare pentru orice viata marunta.
Dar nu. Ceea ce ne ameteste la pompieri e tulumba.
Ah, tulumba, furtun si pompa in acelasi timp, motiv de tasneala pentru lichide diverse in diverse faze agregate, furia controlata dezlantuita de un declic si indreptata spre un loc anume ales, si anume acolo unde arde cel mai tare. Toata actiunea se desfasoara in jurul ei. Masinile sunt oprite, oamenii sunt doar piese mici, in agitatie, cu miscari grabite si ordonate, supusi unei rutini indelung invatate cu scopul de a desfasura corect si complet tulumba, de a-i da intreaga eficacitate valoroasa in timpul cel mai scurt posibil. Spuma, apa sau celelalte elemente racitoare sunt deja stocate, letargice si in apatie, condensate in tancuri cu pereti grosi, insensibili. Dar in momentul magic, cel in care valvele care dirijeaza circulatia lichidului se deschid, conducta se umple de mandrie si se indreapta teapana spre valvataie, intru sfidarea primejdiei si potolirea parjolului.
Fara tulumba, stapanii focului ar fi doar niste posesori de galeti.
My Cookies 