Jocul

Să zicem că ne jucăm de-a baba-oarba, mă legi la ochi şi mă învârţi de două ori. Hai, fie trei.
Apoi, te-aşezi pe-o margine de trotuar, mă laşi şi mă priveşti. Sau pleci.
Eu mă opresc. Aştept să treacă momentul–ameţeală, trimit valul de greaţă să-noate în stomac, tai aerul cu palma şi-ncerc să controlez muşchii gambelor încordaţi până la durere. Respir.
Brusc, au dispărut reperele. Punctele cardinale. Sistemele de orientare. Coordonatele de referinţă.
Tot ceea ce contează.
De-acum, pe nevăzute, pot să mă îndrept spre orice direcţie din lume sau pot să stau pe loc s-ascult, să mă aud mai bine. Pot să întind mâinile în faţă, cu palmele deschise sau strânse-pumn. Fireşte, am să mă clatin, iar şovăirea cu braţe-ntinse şi ochi închişi e atât de caraghioasă că râd şi eu cu lumea, nu-i râsul meu, desigur, dar nimeni n-are voie să afle că mă tem, fiindcă ştiu toţi că am curaj şi-mi place să mă joc.
Nu văd nimic, e drept, dar simţurile-mi strigă mai mult ca de-obicei. Aud nuanţe stridente în voci şi îndemnuri tocite se-ndreaptă spre mine din direcţii neaşteptate. Sub tălpi, grăuntele a devenit o piatră colţuroasă, în dreapta şi în stânga e prea mult spaţiu şi prea puţine măsurători, dimensiunile se recompun în forme şi tot ce-a însemnat formă a devenit de-acum egal. Toată ştiinţa adunată în ani de-nvăţătură nu foloseşte la nimic, tot ce-a fost reazem pare prea departe şi-n beznă umbrele-s mai mari. Dorul etanş de echilibru rămâne singur în picioare, iar punctul fix s-a transformat în ideal şi ţintă.
Aş putea, cred, să dezleg un pic din legătură şi să trişez spunând că s-a slăbit, din unghiuri imposibile să văd pieziş vreo câteva fragmente de realitate, un colţ de caldarâm, unul de cer sau vârful vreunui pantof. Ar semăna un pic cu somnul, cu visul sau minciuna sau cu ţesătura aia pe care singură am urzit-o, am colorat-o şi am numit-o după plac. Greşeli s-au numit toate, deci, toate se exclud.
Regula jocului spune că trebuie s-apuc orice sau pe oricine, şansa, psihologul, sorţii, vitaminele, biletele de papagal, să ating fiinţe, să strig, să ţip sau să răspund la telefon, să fac planuri voluntare şi să mă orientez strategic spre-acolo unde e mişcare şi semn de viaţă. Ştiu toate regulile, doar eu sunt cea care le-a explicat de-atâtea ori, altora. Să prind cu mâinile-amândouă, să recunosc simţind fără să văd, apoi să îmi dezleg ochii şi să regăsesc lumina aşa cum o ştiam de dinainte. Să treacă-n locul meu alt jucător cu ochii acoperiţi, iar eu să-mi văd de drum, doar sunt atâtea de făcut …
Dar nu. Mă-nvârt de două ori. Hai, fie trei.
Şi mă aşez.