Războinicul se pregătea de luptă. Câmpul lui de bătălie era viaţa, atacul era singură raţiune de a fi, conflictul îi dădea putere şi energie. În mod normal, nu avea nici o teamă că ar putea să rănească şi nu avea obiceiul de a se încurca în sentimente. Şi de ce s-ar fi temut? doar avea binele de partea sa, idealurile sale erau mai înalte, mai evoluate, în mod sigur superioare celorlalţi. Jocul conflictului era dinamic, căuta mereu parteneri pe care îi transforma iar puterea lui sporea de fiecare dată când întâlnea adversari pe măsură. Calea lui era calea singurătăţii, era radical şi distrugea orice speranţă convins că doar atunci când eşti complet gol pe dinăuntru se arată o altă cale, aceea a renaşterii. Furia lui străpungea platose, pătrundea cu suliţe în tipare, testa terenuri minate şi provoca, cu aroganţă, reacţii. Vâna neobosit slăbiciunile celorlalţi, le localiza fără greşeală şi transforma destine, pe care apoi le abandona pe traseul sinuos al devenirii. Iniţial, voise doar să atingă sufletul oamenilor, să-i înfurie şi să-i provoace, fortandu-i să-şi recunoască problemele în încercarea de a-i scoate din capcana ritualurilor mediocre. Să-i aducă pe drumul cel bun. În ultimul timp, însă, parcă obosise, de fiecare dată când rostea cuvinte care produceau durere se aşeza în el o linişte rece care îngheţa orice remuşcare dar şi orice bucurie. Se învârtea în cerc, victima propriilor sale ştachete. Pierduse pe undeva dorinţa frumoasă şi pură a războinicului, preocupat doar de lupta în sine începuse să nu mai vadă binele din jur iar entuziasmul îi flutura în zdrenţe la marginea visului nebunesc în care nu se mai potrivea nimeni.
Acum nu mai conta dacă va câstiga sau pierde, nu mai avea neapărat nevoie de victorie, lupta fiindcă nu se mai putea abţine.
Foto album Schite & Umbre
My Cookies 