Asociatia Dramatizatilor Anonimi

Întâlnirea avea loc într-un apartament aflat la parterul unui bloc. Pantofii lăsaţi la intrare, o camera cu multe scaune, aşezate în semicerc, câteva femei şi doi bărbaţi, aproape toţi privindu-se cu oarecare suspiciune, saluturi de recunoaştere, câteva zâmbete uşor falsificate. Conducătoarea grupului, în deux piece sobru şi pantofi stiletto se aşezase în centru, dominând prin siguranţă şi rama subţire a ochelarilor.

ADA

– Bine-aţi venit la Întâlnirea Dramatizaţilor Anonimi. Mă bucur să văd chipuri noi, alături de cei care încearcă de un timp să-şi rezolve dependenţa de batiste, realităţi deformate şi zbateri sufleteşti. Curajul de a recunoaşte exagerările şi dorinţa de a vedea evenimentele vieţii cotidiene în lumina potrivită sunt primii paşi întru vindecare. Ca de fiecare dată, vă reamintesc regulile. Suntem aici să ascultăm şi să luăm aminte, nu pentru a compara, măsura sau judeca intensitatea dramelor fiecăruia. Ca să le facem curaj celor nou-veniţi, propun să începem discuţiile cu cineva mai vechi , care a făcut progrese destul de rapide în clasificarea corectă a situaţiilor de viaţă. Vrea cineva să ne povestească?
– Bună ziua, mă numesc Ix şi întreagă mea viaţă am jucat-o ca pe o drama.
– Buuunăăă, Ix, murmură corul de scaune.
– Povestea mea începe în copilărie, îmi plăcea să joc teatru în faţa alor mei, a devenit repede un mod de a primi mai uşor bomboane sau mângâieri. În adolescenţă, o drama bine jucată, cu lacrimi şi tot tacâmul îmi asigura bilet de voie pentru ieşit seara în cluburi. De fapt, am şi încercat să dau la teatru, n-am intrat, eu, cea care mă credeam atât de plină de talent. Prin ce-am trecut atunci! Am fost aproape disperată, era nedrept, după felul în care dramatizam în fiecare zi ar fi trebuit să mă distribuie aia direct în filme. Dramele au fost hrana mea zilnică, modul meu de viaţă, mi-am găsit în ele mereu refugiu şi scuză. Iubiţii m-au părăsit pe rând, fiindcă incercam să-i ţin lângă mine cu scenarii ipotetice sfâşietoare, mi-am pierdut slujba fiindcă dramele interioare nu mă lăsau să dorm şi întârziam mereu. Găsind tot timpul complicaţii în cele mai mărunte gesturi sau întâmplări ajunsesem în cele din urmă să nu mă mai bucur de nimic.
– De câte zile nu mai dramatizezi?
– Am cinşpe zile de când am decis să-mi privesc viaţa în probleme şi soluţii. Nu mai cred că pisica neagră a vecinului e de vină pentru faptul că am rămas fără job şi în cele din urmă i-am pus o farfurioară cu lapte lângă uşa. Nu mi-am mai sunat prietena să-i spun plângând că mi-am găsit trei fire de alb ci am chemat-o ieri la o tură de shopping şi-am cumpărat vopsea de par. Mi-am adus aminte că am fost bună la mate, ţin un jurnal în care transform fiecare eveniment într-o o ecuaţie, încerc să-i găsesc rezolvări practice şi încep să mă simt ceva mai bine.
Deşi, recunosc acum că, privindu-vă pantofii ascuţiţi, mă încearcă un pui de drama. Eu sunt desculţă şi am o gaură în ciorap.

Foto Bucu, album Schite&Umbre

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s