Îl vedeam în fiecare zi la ora prânzului, aşezat la aceeaşi masă, vizavi de restaurantul chinezesc din holul imens care seamănă cu un spaţiu comercial, al spitalului. Un bătrân înalt, singur, fără o urmă de zâmbet. Într-o zi, l-am salutat. Apoi, i-am zâmbit, părea să aibă nevoie. După multe alte zile cu zâmbet şi salut, curiozitatea m-a învins, am luat o cafea, i-am cerut voie să mă aşez şi l-am întrebat.
“Da, vin aici în fiecare zi, stau destul de aproape. Am fost căsătorit cincizeci şi doi de ani. În toţi anii ăştia, mai ales când am ieşit amândoi la pensie, am luat prânzul împreună cu soţia mea, la ora unu fix. Aşa era ea, inflexibilă când venea vorba de ora mesei. A murit anul trecut, aici, în spital. Cancer. Dar un timp, câtă vreme starea ei a permis, o aduceam la masa asta să mâncăm împreună, la ora unu. Acum fac la fel.”
Foto proprie
My Cookies 