Nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată cât de mult contează pentru mine revelaţiile, sunt mereu în căutare de fulgere generatoare de înţelepciune şi de înţelegeri profunde percutate la minut. Dacă ar fi după mine, revelaţiile ar trebui să fie accesibile şi pasabile, aşa cum sunt motivationalele, la un click distanţă, genul “mi se potriveşte, ţi-o fur” sau descoperite întâmplător ca mărul lui Newton sau Viagra.
Eu zic aşa: descoperirea unui adevăr ascuns constă, uneori, în putinţa de a lumina un colţ întunecat. Alteori, în a arunca umbră asupra unui adevăr pe care sigur, sigur, îl deţii. În primul caz, ai acces la informaţii noi, în al doilea se dărâmă podul de piatră şi te trezeşti că îţi fuge pământul de sub picioare. În ambele cazuri, însă, se schimbă unghiul optic, iar beneficiul ar fi vizualizarea dintr-un soi de altă poziţie. Yoghinii stau în cap, budiştii îşi ţin picioarele încrucişate, creştinii stau pe genunchi, deci prima condiţie pentru a obţine o revelaţie e o poziţie incomodă şi inconfortabilă (ia uite, tocmai am o revelaţie, sau o fi doar o constatare?). Apoi, intervin elementele prea puţin explicate ştiinţific, supranaturalul, lumina divină sau norocul şi nişte noţiuni abstracte şi complicate precum karma, destinul, soarta. Fatalitate. Cred că se poate ajunge la revelaţie şi prin deducţii logice, dar calea asta pare prea matematică, prea raţională şi să fim serioşi, revelaţiile sunt, prin definiţie, ilogice. De fapt, fiecare căutător îşi traduce revelaţia în limbajul propriu, e scena finală a unui teatru de război în care sunt implicate personaje care se raportează diferit la realitate, de tipul me, myself and I, plus scenografia şi condiţiile speciale enumerate mai sus. Să-i zicem, hm… victorie personală chiar dacă, până la urmă, în urmă acţiunii laborioase de relevare, dezgropi vreun clişeu.
Dar ce faci, dormi?
Foto proprie, lumina vazuta printr-o teava de tun
My Cookies 