Maşina era parcată pe marginea unui lac, ales strategic pentru că oferea o panorama largă şi o vizibilitate bună. „Mai stăm?”, întrebă el, uitându-se la ceasul de pe bord. „Au trecut deja două ore, nu cred că mai apare în noaptea asta”.
Cu două seri în urmă, aurora boreală venise în oraş pe neaşteptate, spectaculoasă şi stranie, fusese ştirea zilei, intens fotografiată şi comentată. Niciunul dintre ei, însă, n-o văzuse si era un eveniment care nu putea fi ratat. Prognoza site-urilor de specialitate spunea că, după miezul nopţii, era o probabilitate mare de apariţie, aşa că au căutat pe hartă un loc uşor accesibil, ferit de clădiri şi de luminile oraşului. Oficial cei doi nu erau un cuplu, neoficialul era mult mai complicat, dar cum evenimentul era extrem de rar, au decis să vâneze aurora împreună, fiindcă obsesia ei marturisita pentru ciudată lumină a nordului întâlnise curiozitatea lui.
Acum, cu un termos de cafea caldă la îndemână, acoperiţi cu pături fiindcă noaptea era rece iar temperatura cobora repede sub zero grade pândeau orizontul, anticipând revelaţii, atenţi la fiecare reflexie de culoare sau la orice schimbare prevestitoare de eveniment. Lăsaseră şi trapa de deasupra deschisă pentru că vedeau mai bine stelele, parcă niciodată atât de multe, împrăştiate pe un cer clar şi desluşit şi un timp, s-au amuzat să recunoască constelaţii. Deodată, însă, pe suprafaţa plană a lacului nemişcat a apărut de nicăieri o spinare neagră şi lungă care traversa apa fără nici un zgomot. Surprinşi, au urmărit umbra stranie pe traseul ei, destul de aproape de mal, întrebându-se în şoaptă. Sub pătura groasă, mâna lui i-a găsit degetele, le-a încrustat dureros în pumnul lui şi cuvintele au încetat. Apoi a şerpuit o stea căzătoare şi au râs amândoi.
Aurora au văzut-o în noaptea următoare, de la fereastra apartamentului lui, din pură întâmplare.
Foto Bucu, album Islanda
My Cookies 