Avea doar două inele, unul cu o piatră albastră ca o pastilă de gumă de mestecat, celălalt cu un topaz neregulat şi neşlefuit, încastrat în montură de argint. Le punea doar din când în când, în zile libere sau în vacanţe fiindcă igiena riguroasă a spitalului nu-i permitea să poarte bijuterii, aşa că le asocia cu feminitatea, cochetăria şi bună dispoziţie. De aceea, în ciuda riscului inestetic de a avea pete albe pe degete bronzate nu le-a scos deloc când a ajuns, în sfârşit, la mare.
În cea de-a două dimineaţă, şi-a întins prosopul pe nisip încercând să se bucure de soare, de valuri, să pătrundă naibii în atmosfera de vacanţă. Însă tensiunea nervoasă care o stăpânea deja de vreo două săptămâni nu se lăsa deloc alungată. Amintirea certurilor care păreau a fi fără sens, cuvintele urâte şi neaşteptate, atitudinea alunecoasă, aparent de neînţeles din ultimul timp şi faptul că nu mai vorbiseră deloc din seara aceea o iritau şi o mâhneau mai mult decât ar fi crezut. Plecase în concediu cu inima strânsă de nelinişte şi iritare, clocotind de vorbe nespuse. ”Măcar să-mi refac condiţia fizică”, îşi prinse părul şi plecă să înoate. Tocmai ieşise din apă când a observat că inelul neşlefuit dispăruse, luat fără să ştie cum, de valuri. Nu-i venea să creadă. A intrat înapoi şi a început să-l caute cu furie, s-a scufundat de mai multe ori scormonind printre pietre şi printre peticele de nisip de pe fundul mării, iar şi iar, furioasă, disperată să-l găsească, neputincioasă în faţă valurilor, cu fiecare incursiune eşuată.
După un timp, a renunţat şi s-a aşezat pe nisip obosită, cu ochii în gol, pradă unor presimţiri sumbre. Privindu-şi mâna stânga, parcă pustie, a înţeles că l-a pierdut şi că nu are cum să-l mai regăsească.
My Cookies 